Fotografii

"Cărți poștale din Suedia / Vykort från Sverige"

“…dincolo de aparenţe putem găsi esenţialul.”

Dorina Brânduşa Landén de vorbă cu graficiana şi pictoriţa Cristina Sandor

“Proiecţiile inconştientului în imagine şi interpretarea lumii materiale sunt trambuline şi situaţii ambivalente între care oscilez.”

Dorina Brânduşa Landén – Eşti născută la Arad, ţi-ai făcut studiile artistice în România după 1989 iar din 2006 trăieşti şi creezi în Mexic, la Durango. Cum ai ajuns în Mexic şi ce a însemnat/înseamnă această plecare din ţară pentru creaţia ta, pentru tine ca artist?

Cristina Sandor – Când l-am cunoscut pe pictorul mexican Carlos Cárdenas la Bienala de Artă Contemporană în Arad, în 2005, s-a născut între noi o istorie de dragoste incredibilă. Şi aşa începe schimbarea şi adaptarea mea într-un alt mediu, în nordul Mexicului, cu mult mai multe contraste, însă propice creaţiei. Şi nu numai atât, încep să dau lecţii de desen şi pictură, şi apoi de gravură, lucru ce îmi dă mai multă siguranţă în ceea ce priveşte arta şi relaţiile interumane. Această adaptare a fost foarte înceată la început, nu puteam spune istoriile pe care le reprezentau artiştii locali din cauza diferenţei mediului cultural şi social. Aşadar, am început prin a prezenta propria mea ”lume”, realitate ce vine din formaţia mea ca artist. Iar experienţa pe care o trăiesc în fiecare moment marchează realitatea mexicană, unde conceptele ca moartea, capitalismul, violenţa, matriarhatul, etc., capătă înţelesuri noi şi vii, de unde mă nutresc pentru a împreuna trecutul cu prezentul, abstractul şi figurativul, compunerea şi descompunerea. Această ţară, care pentru noi românii e atât de exotică, mă îmbogăţeşte cu o cantitate de experienţe culturale noi care, împreunată cu dificultatea adaptării mele în acest context, provoacă nevoia de analiză a menirii mele ca persoană în acest timp şi spaţiu. Arta mă ajută în acest demers pentru că prin creaţie găsesc o cale de reafirmare a unor valori pe care nu-mi pot permite să le uit.

 – Pot fi rupte barierele dintre oameni, naţiuni şi societăţi prin artă, prin cultură? Fiecare şi toţi suntem parte din tot ceea ce este. Cât de important este ca artistul să fie capabil să înţeleagă şi să amestece culturile?

 – Globalizarea ne face victime ale unei comunicaţii superficiale şi contaminate, iar identitatea culturală e ceea ce alimentează arta cu o trăsătură spirituală, un câmp de cunoaştere şi analiză stilistică/formală. Limbajele imaginii sunt universale şi arta, un semn al libertăţii, pentru Aristotel experienţa artei şi a frumosului e o îmbogăţire a vieţii. Astfel creaţia, cu cât mai dechisă influenţelor diverselor culturi sau realităţi dobândeşte noi trăsături şi semnificaţii în înţelegerea lumii şi comunicare vizuală.

 – Îţi acorzi mai multe opţiuni cu care să lucrezi, gravură, grafică, pictură. În cadrul acestor opţiuni, alegerea ta este a temelor generale, dar, în acelaşi timp, şi a unei lumi private. Poţi utiliza, ca în creaţia ta din perioada românească, elemente primordiale, ”cer”, ”apă”, ”pământ”, ”foc” sau locuri de interferenţă ca în seria ”Între cer şi pământ” care omogenizează cumva cele două perioade, cele două lumi. Coexistă acestea în aceeaşi imagine, în aceeaşi reprezentare a unei lumi unice, indiferent de spaţiu geografic, timp şi tip de cultură?

 – Aceste reprezentări nu numai că există împreună, dar se şi alternează: grafica, pictura, grafica, pictura, ş.a.m.d.. Când apare un obstacol la nivelul imaginii sau a conceptului, mă dirijez către experienţa românească, către bază, unde studiul după modelul viu şi natură joacă un rol foarte important. Punctul, línia şi culoarea, ca elemente ale limbajului plastic alcătuiesc structura unei construcţii vizuale, de care mă agăţ pentru a nu cădea în deznădejde. Şi creez o lume sau reprezint aspecte ale vieţii cotidiene pentru a spune propria mea istorie, aşa cum o fac artiştii mexicani, creând astfel un dialog privat între percepţie şi reflectare. Prin linie construiesc un spaţiu propriu şi un timp al meu, angajată într-o permanentă căutare al unui aspect interiorizat al naturii şi oglindirea universului interior. E trecerea dinspre exterior în interior şi invers, marcată de lupta contrariilor.

 – Lucrările tale au o geometrie care implică o anumită precizie, rigiditate şi construcţie dar cu toate acestea, formele din creaţia ta tind să aibă o anumită “moliciune”, o armonie. Pentru mine, această lipsă de precizie absolută şi acurateţea liniilor sugerează un sentiment de libertate totală dar şi un mod de stabilire al unui spaţiu care este ascuns nouă. Ce învălui şi dezvălui în spaţiul din spatele imaginii? Imaginile pot fi ferestre dar ele arată ca oglinzi. De ce şi de unde pândeşte deznădejdea?

 – Când în jurul meu găsesc limite sau nedreptăţi pe care nu le pot schimba, se naşte în mine acestă deznădejde. Şi pentru a îndrepta acest sentiment caut ordinea, pe planul bidimensional contruiesc acest spaţiu pe care să îl pot dirija, modifica, desfigura, strica şi transforma. De aceea imaginea are nevoie de structură şi geometrizare, iar moliciunea vine din accidentele pe care, de exemplu, le lasă tuşul pe foaia de hârtie. De multe ori, forma e spontană şi gestuală, nu are alt merit decât eliberarea inconştientului sub forma unor configuraţii sau texturi pe care le întâlnim în natură, simple accidente. Pentru că în natură nu ne e dezvăluit totul, intuim doar. În spatele imaginii există acest mister al creaţiei, oglindirea sensului vieţii însăşi.

– În pofida abstractului, creaţia ta conţine forme care pot fi recunoscute, pe care toată lumea le poate vedea, şi, prin urmare, la un anumit nivel, cu care poate “conecta” sau doar reaminteşte de lucruri care există în lume, de modul în care lumea este ordonată. Cât de uşor de înţeles ar trebui să fie arta? Ce trebuie să aduci în lucrarea de artă pentru a obţine o înţelegere? Trebuie să ştim ceva despre crearea sa, despre originea sa? Sentimentul meu este că ceea ce avem nevoie acum este foarte diferit de ceea ce aveam nevoie chiar cu zece ani în urmă; că privitorul trebuie să fie mai sofisticat. Are arta obligaţia de a ne informa despre problemele sociale? Are arta/creaţia o responsabilitate morală sau socială?

 – Arta conectează şi trebuie să o facă, chiar dacă e pe plan senzorial sau raţional, poate emoţiona, reflecta, provoca, elibera sau stimula, cred că e deschisă tuturor opţiunilor şi nu trebuie să fie condiţionată. Iar cu cât cunoaşterea e mai substanţială, cu atât înţelegerea e mai importantă. În ceea ce priveşte timpul, fie că sunt zece sau o sută de ani, omenirea nu se schimbă, istoria se repetă, ceea ce evoluează e doar tehnica şi tot ceea ce e legat de ea. De aceea, consider că e esenţial un echilibru între concept sau idee şi tehnică. Pentru a mânui cele două, trebuie să ştii ce vei înfăţişa din realitatea imediată şi cum să o faci. Şi o dată ce termini o lucrare, responsabilitatea e întotdeauna prezentă, nu poţi expune fără această sarcină de a răspunde publicului despre creaţia ta. E ceea ce înţeleg eu prin obligaţie morală, căci şi prin acest interviu eu mă fac responsabilă de creaţia mea. În ceea ce priveşte obligaţia de a informa despre problemele sociale, nu întotdeauna se duce la bun sfârşit şi depinde de sensibilitatea fiecărui artist şi circumstanţelor în care trăieşte. În cazul meu simt din ce în ce mai mult compromisul moral de a conştientiza probleme de caracter social.

 – Sunt interesată de conceptul de ceea ce face arta/opera puternică şi de succes. Uneori arta, aşa cum se vede în actuala generaţie de artişti, poate fi foarte puternică în impactul imediat cu publicul, dar aceasta nu este neapărat artă de succes. Este arta de succes pur şi simplu o contopire a ceea ce se doreşte cu ceea ce se vrea să se vadă reprezentat? Ce trebuie arta să atingă întâi la un individ – intelectul sau sufletul?

 – Dacă arta atinge (intelectul şi/sau sufletul) şi conectează, indiferent de timp şi spaţiu, putem spune că şi-a îndeplinit rolul. De aceea nu e o chestiune de modă, nici de marketing sau mainstream, ci de cunoaştere vizuală. Aici converg informaţii, descrieri, experienţe, inventivitate artistică şi tehnică. E destul de complicat căci nu întotdeauna există formule, şcoala nu întotdeauna garantizează succesul. Dar cred că reunind aceste caracteristici, arta devine universală, e ceea ce o face puternică.

 – Un tablou/lucrare poate conţine în interiorul frontierelor o multitudine de experienţe, naraţiuni, emoţii, poezie, idei, gând, timp, referinţe şi aşa mai departe, toate într-un singur cadru. Care este interesul tău principal ca artist şi care este puterea şi slăbiciunea creaţiei tale?

 – Interesul meu sau finalitatea unei lucrări începe şi se termină în expoziţie, când e vizualizat realizează o reflecţie estetică. Acesta pentru mine se naşte dintr-o nevoie spirituală. “Mesajul” pe care doresc să-l transmit e că există o cale înspre cunoaştere/autocunoaştere prin creaţia artistică şi contemplaţia frumosului şi că dincolo de aparenţe putem găsi esenţialul. Sper ca acesta să fie latura puternică a artei mele. Pentru mine e foarte important ca lucrarea să fie bine făcută în sensul mânuirii tehnicii (tradiţionale şi/sau digitale) şi să stea în dialog cu temele actuale, atât în grafică cât şi în pictură. Slăbiciunea apare în momentul în care imaginea nu spune nimic nou sau e închistată în automatisme şi nu pretinde nimic. Am ajuns să şterg picturi sau să lipesc foiţă de aur peste ele şi să încep din nou acelaşi motiv.

 –Creaţia ta şi tu însăţi, ca artist, se înscriu în mod necesar într-o relaţie dintre două culturi, ba chiar trei. Odată stabilită la Durango, ai găsit un mediu înconjurător de inspiraţie imediată? Cum te-ai integrat în societatea artistică mexicană?

 – Când am ajuns în Durango, în 2005, prima mea expoziţie individuală Între cer şi Pământ s-a realizat la Muzeul de Artă Contemporană Guillermo Ceniceros şi cele 20 de lucrări de grafică de şevalet au făcut o impresie foarte bună. Vernisajul ca şi expoziţia au fost un succes, nici nu mă aşteptam la o apertură şi critică atât de bună. Şi de atunci continui să creez fără prea multe probleme de recunoaştere, procesul e însă lent, iar timpul din ce în ce mai preţios.
Când am cunoscut cele mai importante muzee din capitală m-a impresionat deosebit cultura prehispanică, catedralele baroce şi lăcaşurile de cult al Noii Lumi construite peste cele vechi. Operele muraliştilor mexicani au fost create în sensul educării populaţiei, a fost o mişcare politică unde compromisul social a fost crucial. Influenţa acestora continuă să se impregneze în conţinutul lucrărilor artiştilor de azi în toată Latino-America. E o artă figurativă, idealistă, narativă, simbolistă şi de denunţare, caracteristice mai greu de asimilat la început. Integrarea mea s-a făcut într-un mod natural, cu câteva blocaje din când în când. Acum zece ani percepţia pe care o aveam despre ceea ce trebuie să fac era diferită de cea pe care o am acum, căutările plastice erau suficiente, programate, intuitive şi fără alte concesii, ca şi viaţa mea, de altfel. Împrejurările sociale dificile care apar în ultimul timp, invitaţia pe care mi-o face Avelina Lesper în proiectul Mileniul văzut prin Artă cu cei mai importanţi pictori ai Mexicului, contactul pe care îl avem cu artiştii centrului (al capitalei), retroalimentarea pe care o am cu soţul meu şi cu studenţii mei sunt provocări pentru a lucra mai desluşit şi cât mai bine. Iar inspiraţia vine de la sine.

– Ce ne poti spune referitor la o nouă dimensiune pe care, hai să-i spun, “experienţa mexicană”, asimilarea culturii mexicane şi în special, a artei hispanice o dau creaţiei tale artistice? Mă refer aici şi la lucrarea ta “Fiecare cu Frida sa” . Aceea Frida Kahlo despre care un critic de artă scria ” Este imposibil să separi viaţa şi creatia acestei persoane extraordinare. Pictura ei este biografia ei.”

 – În 2007 s-au celebrat o sută de ani de la naşterea Fridei Kahlo şi s-a propus o expoziţie de grup cu artişti din Durango, unde am realizat un autoportret asemănător lucrărilor ce le realiza artista. M-am identificat cu arta ei când ea spune “mă pictez pe mine, căci e subiectul pe care îl cunosc cel mai bine” şi “pictez propia mea realitate”. Iar această situaţie nu e una tocmai optimistă, Frida a suferit mult, lucru care nu a împiedicat-o să creeze, ci dimpotrivă, o consola. Pentru mine e la fel. Când încep să desenez sau să pictez mă regăsesc, întărită, aici, în această realitate. Atenţia excesivă pentru fiecare detaliu, clar-obscurul, importanţa ce se dă simbolicului, a naraţiunii sau a provocării, monumentalitatea sunt determinante pentru artiştii plastici din Mexic. Şi în acest context întotdeauna există un dram de tragism, a cărui asimilare nu îmi creează probleme pentru creaţie.

 – Frida a călătorit în lume pentru a-şi face cunoscută arta şi câteodată a şocat lumea cu creaţia sa artistică. Ea a trăit în acelaşi timp în două lumi diferite şi a fost sfâşiată mereu între dragostea sa pentru Diego Rivera şi dragostea pentru Mexic.
Tu te-ai născut şi format ca om şi artist într-o lume, în România, iar acum trăieşti într-o altă lume, în Mexic, iar confruntarea cu locurile străine trebuie să fie o încercare de a înţelege situaţii care nu sunt parte din realitatea în care te-ai născut. Pe unele din lucrările tale cum ar fi cele din seriile “The look of the past”, “Reflexii de o obsesie”, “Neidentificat”, “Roots” le percep ca “naraţiuni” care sunt generate în timp ce lucrezi/creezi în afara elementelor nativ cunoscute ţie. Este distilarea de idei o perpetuă căutare, complicată de localizarea limitelor ca “străin” şi de ştergerea lor? Se naşte o parte a dramatismului creaţiei tale din ultimii ani în “ruptura” dintre cele două lumi şi în acelasi timp “împreunarea” lor?

 –Frida a creat fără să fie condiţionată de arta oficială, picturile sale sunt sincere oglindiri ale propriei sale vieţi, de suferinţele şi pasiunile sale. A fost susţinută de soţul său din toate punctele de vedere, cazul meu e similar. Dacă nu vând o lucrare, nu e nici o problemă, eu sunt liberă în ceea ce fac. Şi asta funcţionează, de fapt, această libertate e o prioritate pentru creaţie în multe din cazurile pe care le cunoaştem în arta plastică universală.
În România am realizat multă grafică abstractă, iar în Mexic de câţiva ani încoace (de când am rămas însărcinată) am suferit o schimbare în acest sens, poate pentru că totul a început să mă afecteze mai mult. Înainte reprezentarea era o metaforă a lumii ce nu poate fi definită, a unei lumi fără limite ce transcende umanul. Inserţia în concret se realizează în momentul de despărţire de sacru ce coincide cu lumea gândită ca un laborator şi mărturie socială. Cele două experienţe nu pot fi separate, deşi încercările sunt diferite, se complementează. Proiecţiile inconştientului în imagine şi interpretarea lumii materiale sunt trambuline şi situaţii ambivalente între care oscilez.

 – Te consideri un artist roman care trăieşte în Mexic sau un artist mexican născut în România? Crezi într-o recunoaştere a creaţiei tale ca aparţinând artei româneşti contemporane sau a celei mexicane? Ce părere ai despre o artă transfrontalieră care, în fapt, nu este revendicată ori recunoscută de nicio tară dar care deschide o nouă perspectivă spre universal?

 – Eu mă consider artist român, oriunde aş fi, am trăit mai mult în România decât în Mexic. Dar faptul că acum trăiesc atât de departe de acasă, face să nu ştiu cum aş putea contribui la arta românească. Acesta rămâne de văzut în viitor, timpul şi specialistii vor decide. Ceea ce e sigur e faptul că, în privinţa artei, aici au mai multă nevoie de mine, decât în Arad.

 – Presupunând că artistul încearcă să se exprime pe sine însuşi în modul cel mai simplu, sau “pentru a-mi spune propria mea istorie” cum zici tu, privitorul trebuie să se trezească faţă în faţă cu el. Este ca o discutie. Dacă luăm un grup de oameni la o expozitie, fiecare persoană va interpreta într-un mod diferit aceeaşi operă. Multe din lucrările tale au o temă pe care o tratezi dar pe care nu o defineşti particularizând-o. Cât de important este acest grad de deschidere? Este acesta unul din fundamentele morale ale creaţiei tale – că este deschisă pentru ca oricine să obţină tot ceea ce poate, ca trăire, estetic şi spiritual, de la lucrarea de artă/creaţie?

 – Cred că această deschidere s-a făcut în timp, acum e mai explicită şi e deschisă la participarea publicului în măsura sensibilităţii, a “simpatiei creatoare”a fiecăruia. Cred că fundamentul moral al creaţiei oricărui artist nu e atât deschiderea, cât sinceritatea şi compromisul cu arta şi cu sine însuşi, cu harul care i-a fost dat.
În cazul comercializării artei priorităţile sunt altele, artistul care lucrează pentru un galerist, de exemplu aici în Mexic, e ca şi relaţia dintre un muncitor ce execută ceea ce un patron îi sugerează şi marchează piaţa. Curatorii sunt un alt caz care delimitează ceea ce intră în mainstream şi ce nu. Şi dintr-o dată ceea ce a fost considerat artă experimentală sau conceptuală, ca reacţie împotriva formalismului, acum e considerată arta oficială, academică. Muzeele capitalei nu mai acceptă pictură sau grafică tradiţională. În acest mediu deschiderea devine subiectivă şi cu cât mai redusă, cu atât mai interesantă…

 – Este suficient de politic să fii artist. Această condiţie de creator de artă este o declaraţie destul de politică. Ai convingeri politice personale? Există vreodată intenţia ca lucrările tale să aibe un mesaj politic explicit?

 – Sunt de partea dialogării, dreptăţii, a transparenţei şi a omeniei acestea sunt convingerile mele politice. Eu cred că din punctul de vedere al artei nu e necesar să fii politic, dar din punctul de vedere socio-cultural compromisul pe care îl simt ca şi artist e unul de conştientizare, de denunţare. Când văd această ţară atât de bună, Mexicul meu adoptiv însângerat de atâtea crime ale războiului narcotraficului şi a impunităţii, nu am cum să rămân indiferentă. Aşa s-a născut seria de linogravuri cu personaje Neidentificate ce face aluzie la criza acestei perioade marcată de violenţă şi sărăcie spirituală, în căutare de afirmare şi identitate. Da, cred că lucrările mele pot avea această intenţie de a crea o deşteptare a societăţii, fără a cădea în mesaje politice explicite. Căci nu politica va rezolva aceste probleme grave şi complexe, ci educaţia, cultura, reevaluarea valorilor umane şi reîntoarcerea la spiritualitate. Acesta ar fi unicul meu mesaj politic.

 – Mai este ceva ce ai fi dorit să fie spus şi a rămas nespus?

 – Doresc din tot sufletul să mulţumesc profesorilor mei pentru formaţia ce mi-au însuşit-o, Adrianei Lucaciu, Constantin Catargiu şi Suzanei Fântânariu din Timişoara, lui Ioan Cott (1934-2005) care a fost printre primii maeştri care au crezut în mine şi Adrianei Pantazi prietenă de nădejde.

Dorina Brânduşa Landén / UZPR
(Revista Tribuna nr.296/1-15 ian.2015)

Dorina Brânduşa Landén

Debutează editorial cu reportaj în volumul colectiv ”Călătorie spre izvoare, (Ed. Eminescu, 1986)

În anul 2010 publică volumul de poezie “Vânzătorul de imagini” la Ed. Călăuza, Deva, urmat de a doua carte de poezie “La nord de sufletele voastre” în 2011, la aceeaşi editură.

În antologia literară bilingvă română-albaneză Setea Cuvintelor (Amanda Edit, 2011) îi apar poeme în traducerea poetului Baki Ymeri.

Traduce în limba suedeză volumul de poezie Biblisk tystnad (Tăcere biblică) (Ed. Amanda Edit, 2012) al poetului kosovar Ramiz Kuqi (Norvegia)

Traduce în limba suedeză culegerea de poezie a poetului Nexhat Rexha (Kosovo) ”Samtal med skuggorna” (Convorbire cu umbrele) (Amanda Edit, 2012)

În 2012 publică la Editura DaniMar, Deva, al treilea volum de poezie “Judecata apei”.

În 2012 îi apare culegerea de poezie în limba engleză”North of your souls”, e-book editată de Ardiganbooks (UK) (http://www.ardiganbooks.com/page3.htm).

Traduce în limba suedeză culegerea de poezie Under månen sover tiderna (Sub lună dorm timpurile) (Hans Erik Förlag, Suedia, 2012) al poetului Lulzim Tafa (Kosovo)

Traduce în limba suedeză volumul de poezie Den vita tiden (Timp alb) (Hans Erik Förlag, Suedia, 2013) al poetului Dumitru Ichim (Canada)

Traduce în limba suedeză volumul de poezie Hur meddelas en seger (Cum se anuntå o victorie)(Editura Tracus Arte, România, 2013) al scriitorului Horia Gârbea.

CĂRŢI

VÂNZĂTORUL DE IMAGINI, editura CĂLĂUZA v.b., 2010

LA NORD DE SUFLETELE VOASTRE,editura CĂLĂUZA v.b., 2011

JUDECATA APEI, editura CĂLĂUZA v.b., 2012

„LA NORD DE SUFLETELE VOASTRE”

            Tulburătoare această plachetă de versuri(semnată de Dorina Brânduşa Landen) care a văzut, recent, lumina tiparului la Editura „Călăuza V.B” din Deva, acolo unde a fiinţat o puternică Şcoală de poezie, una dintre cele mai veritabile din România, în jurul lui Valeriu Bârgău, a Marianei Pândaru, a lui Eugen Evu etc.
Citind „La nord de sufletele voastre”, pătrunzi nu doar într-un vast teritoriu poetic, dar şi în viaţa, de un dramatism aparte, a unei(remarcabile) poete ce s-a stabilit, de peste zece ani, în Suedia, unde continuă să scrie şi să viseze româneşte:”…doar noaptea îmi rămâne mie/mai tandră decât lumina lunii polare/-îmi cer scuze-eu m-am retras/cu neliniştea sufletului meu/răstignit în cuie de aur/martor tacit la sinuciderea balenelor albe”; „Lumea fără cuvinte”.
Speranţa şi îndepărtarea se contopesc într-un fel unic de a fi(“E prea târziu/să mai ajungi la sfârşitul zilei./În cimitirul iernilor polare/culcate sunt legile tale din tinereţe/uitate sunt dimineţile leoarcă de ploaie/auriul verii culorile calde/anotimpurile/vârstele omului-/doar umbra unui lup alb/care şi el va dispare”; „Ceremonie finală”), într-un ţipăt sfâşietor ce aminteşte de zbuciumul şi destinul unei alte mari poete, Mariana Pândaru, care-i este prietenă şi i-a editat această carte.
Dorina Brânduşa Landen posedă acea rară capacitate de a te înfiora(„…Poetul/cheamă moartea/şi ea îl sărută pe gură…”; „Poetul”), folosind cuvinte puţine, fără zorzoane, fără exces de metafore.
Versul său se bizuie pe tensiune, e străfulgerat de patimă, deşi poeta aprinde focuri mari pe nesfârşite întinderi de gheaţă:”…Jarul nu-şi mai recunoaşte cenuşa/întunericul e mut./Vânătorii de elani s-au culcat(…)/dar mâine/ochii lor vor sticli rece/şi nu ştiu dacă/glontele alb va lovi/elanul rătăcit de turmă/ori un şoim halucinând în zare.//Ninge/zăpada se lipeşte ca zahărul/pe duminicile în care/nimeni se însoţeşte cu nimeni”; „Nord”.
„La nord de sufletele voastre”(un titlu aparent banal, dar care ascunde un mare tâlc) este o plachetă ce dezvăluie o poetă dotată, cu un stil aparte, mizând pe sugestie, pe strigăt, pe candoare, pe îngândurare.

                                                                                                           CONSTANTIN  PREDA

–––––––––––––––––––––––––––––––––

LANSARE DE CARTE

POEZIA LA JUDECATA APEI

(NOTE LITERARE)

 Întâlnirea pe care am avut-o de curând cu poeta Dorina Brânduşa Landen, care a venit în faţa publicului devean cu un nou volum intitulat Judecata apei, este încă o dovadă incontestabilă a faptului că poezia îşi găseşte loc întotdeauna în sufletele iubitorilor de frumos. Născută la 9 iunie 1958 în comuna Şoimuş, a fost atrasă de literatură de foarte timpuriu şi a publicat creaţii poetice în revistele româneşti de dinainte de 1989: Luceafărul, Transilvania, Tribuna,Vatra, România literară. În anul 1986 a fost printre autorii volumului de reportaje intitulat Călătorie spre izvoare. A obţinut Marele Premiu de poezie la Festivalul „Lucian Blaga”. În anul 1994 s-a stabilit în Suedia unde a continuat să scrie o poezie de mare sensibilitate, într-un registru liric profund, cu un deosebit simţ al limbii române. Volumul de debut, apărut în anul 2010 la Editura Călăuza v.b., intitulat Vânzătorul de imagini a fost bine primit de critica de specialitate şi de iubitorii de poezie, fiind o confesiune lirică emoţionantă a iubirii faţă de limba română şi faţă de România, ţara pe care a iubit-o şi a slujit-o cu ajutorul poeziei. A urmat, în anul 2011, volumul La nord de sufletele voastre, lansat tot la Deva, în organizarea Bibliotecii Judeţene. Dorina Brânduşa Landen este o prezenţă permanentă în paginile revistelor literare hunedorene – Ardealul literar, Nova Provincia Corvina – şi în publicaţiile literare din ţară – Vatra, Arca etc. După emoţionantul volum de debut, Vânzătorul de imagini, apărut la Editura Călăuza v.b., după lansarea cu un an în urmă a volumului La nord de sufletele voastre, am fost din nou martorii unui nou eveniment editorial purtând pecetea talentului şi harului Dorinei Brânduşa Landen. Am constatat cu bucurie că, de fiecare dată, Dorina Brânduşa Landen vine acasă, la origini, în ţinutul hunedorean de care o leagă mii de fire, vine să se bucure împreună cu noi de naşterea unei noi cărţi, a unui nou volum de poezie. Oricât ar fi de departe, poeta nu-şi uită locurile dragi, nu uită oamenii de aici şi, mai ales, nu uită dulcea limbă românească pe care o iubeşte şi o cultivă cu un har deosebit. Cum atât de frumos ne mărturiseşte, poeta „locuieşte în limba română” şi se simte extrem de confortabil în această „limbă ca un fagure de miere”.

  Volumul pe care l-a lansat la sfârşitul lunii iunie, intitulat Judecata apei, ne arată aceeaşi poetă sensibilă, ne pune în lumină acelaşi talent cu care ne-a obişnuit, aceeaşi sensibilitate a sufletului care se converteşte în poezie curată şi autentică. Şi poeziile din volumul pe care l-a lansat de curând demonstrează cu har şi sensibilitate faptul că limba română a fost cultivată cu grijă şi iubire, fiecare poezie fiind un veritabil giuvaer din şiragul de nestemate al limbii române. Fiecare poezie ne poartă într-un univers fascinant, poeta pare că îşi ia de mână cititorii şi îi călăuzeşte în universuri fabuloase, le oferă mari teme de interogaţie la care încearcă să găsească şi răspunsurile. Dragoste, natură, mister, nesfârşirea universului, meandrele sufletului se constituie în constelaţii poetice pe care cei care iubesc poezia le „detectează” cu uimire şi bucurie în lirica originală a Dorinei Brânduşa Landen.

 Poeta Dorina Brânduşa Landen ne-a adus în dar acest volum ca pe o ofrandă făcută tuturor celor care simt fiorul adevăratei poezii şi ştiu să aprecieze o întâlnire cu Poezia în stare pură, aşa cum este acest volum pentru care o felicităm pe autoare şi o aşteptăm de fiecare dată în mijlocul nostru, cu noi şi noi volume scrise în dulcea limbă românească. Ne-am bucurat, împreună, la această sărbătoare literară şi i-am mulţumit poetei Dorina Brânduşa Landen că ne-a oferit acest prilej.

 Ioan Sebastian BARA

“… un recurs vizual dramatic al imaginilor mărginirii”

 De vorbă cu pictorul Adrian Samson

Dorina Brânduşa Landén – Care este interesul tău principal ca artist? Sunt interesată de moralitatea a ceea ce înseamnă să fii un artist, ce înseamnă arta pentru tine şi cum îţi defineşte ea viaţa?

Adrian Valentin Samson – Când începi să citeşti, să colorezi sau să desenezi,
nu-ţi pui problema ca vei deveni ”artist”. O faci din plăcere, abia mai târziu conştientizezi că acest lucru te face mai bun sau mai rău, că te poate schimba fundamental. Când ai primele realizări, ori doar impresia acestora, te bucuri, iar dacă această bucurie îţi este împărtăşită şi de alţii, ai un sentiment de satisfacţie şi un interes sporit în a merge mai departe, de a găsi alte motive de inspiraţie, o noua sintactică plastică, permanent într-o desfăşurare, dacă se poate evolutivă. În ceea ce priveşte relaţia ”artă-interes”, cred că e un non sens, ori faci ”artă pentru artă” ori ”artă cu tendinţă”! Se impune foarte acut problema relaţiei dintre artă şi moralitate. Ai atins o coardă foarte sensibilă şi actuală. În primul rând trebuie să nu te minţi pe tine însuţi, apoi pe cei cărora le propui creaţiile tale, acestea trebuie să te reprezinte cu toate stările, senzaţiile, trăirile, conceptele tale, în aşa fel ca acel ”conglomerat” să exprime o semnificaţie, un tâlc şi să transmită un mesaj! Sigur, sunt şi situaţii în care, după o muncă asiduă ”în figurativ”, ajungi la o exprimare nonfigurativă, dar nu poţi ”să arzi etapele”! Când priveşti un copac, o scoică ori un zid, trebuie să vezi ”sufletul şi inima” lucrurilor şi legăturile care le fac să arate aşa cum ni se dezvaluie ochiului şi minţii. Pornind de la natură, trecând-o prin filtrul minţii şi a sufletului, să o trasformăm în artă! Uneori reuşim, alteori nu. Arta nu e o copie fidelă a naturii. Noi nu ne substituim Divinităţii, doar luăm din natură ceea ce ne foloseşte şi o încărcăm cu semnificaţie, cu tâlcuri noi, o transfigurăm.
– Care sunt cele mai importante aspecte în munca ta de creaţie? Este arta un act umanitar? Crezi că există o responsabilitate a creatorului? Ar trebui arta să fie în măsură să afecteze omenirea, în sensul de a face pământul un loc mai bun?
–Pornind de la cele create de Divinitate şi care sunt perfecte, noi putem realiza ceva cu ajutorul talentului, a gândirii analitice şi sintetice însoţite de o muncă asiduă, condiţionate de perseverenţă şi încredere în noi înşine şi în ceea ce facem. Trebuie să te raportezi la ceea ce se întâmplă în jurul tău, să fii permanent ancorat în “nou”, asta neînsemnând să-ţi schimbi permanent stilul şi mijloacele de expresie în funcţie de “moda” momentului, dar nici să “bătătoreşti” un teren peste care au trecut alţii. Sau să te cantonezi o viată întreagă într-un limbaj formal şi cromatic, învaţat pe dinafară de la un maestru. Sigur că există o responsabilitate a creatorului ”pamântean”, de a aduce bucurie şi linişte sufletească acolo unde există durere şi tristeţe, de a fi un deschizător de drum în creaţia modernă şi postmodernă, să încerce să inoveze, chiar şi atunci când opera acestuia este în “vârful piramidei”. Pentru acest lucru trebuie să fii un “spirit puternic”. Arta are un rol major în educaţie, pe plan mental şi afectiv, ea poate trezi o multitudine de sentimente, de bunătate, fericire şi iubire pentru aproapele şi pentru Creatorul nostru!
– Adeseori oamenii văd înţelesul/noima numai în stil şi, odată ce stilul devine redundant… ce se întâmplă atunci? Cât de importantă este noţiunea de stil pentru creaţia ta artistică şi ce crezi despre aşa zisa dezbatere cu privire la lipsa de sens în arta contemporană?
– Pentru a fi un artist al timpului tău, din când în când, trebuie să faci un inventar a ceea ce ai realizat. Să-ţi faci un plan de viitor. Dacă nu, atingi plafonul repede şi nu ai nevoie nici măcar de scară! Faci acest lucru după câte o expoziţie personală. În ceea ce priveşte noţiunea de stil, astăzi este teribil de greu să poţi spune că ai un stil propriu, în totalitate. Fiecare, recunoaşte sau nu, se inspiră de ici, de colo. Important este să se vadă tendinţa de a-ţi căuta un stil personal. Cei avizaţi recunosc foarte uşor al cui “descendent” eşti şi mai puţin ai cui “descendenţi” sunt ei înşişi. Cât despre întrebarea dacă arta contemporană are sau nu un sens, cred că este vorba de multitudinea de stiluri, tendinţe şi concepte care ”bântuie” lumea artei moderne de la ”Noul Realism”, Arta Conceptuală”,”Instalaţia”, la ”Arta Digitală”, etc. O operă de artă, o lucrare de artă, trebuie să-ţi pună probleme în momentul în care o priveşti, să-ţi pui întrebări în ceea ce priveşte mesajul, concepţia, cromatica, rafinamentul liniilor, volumului, într-un cuvant, să te oblige să gândeşti.
– Pictura ta emană un anumit echilibru interior, o armonie. Există o cutremurare, o zdruncinare, sub această stare de înţelegere şi acceptare a lucrurilor, oarecum meditativă?
– Îmi este greu să-mi autodefinesc arta, în general nu o face nimeni, de aceea există critici de artă, care ştiu să te ”citească”. Cei cu viziune şi har o fac, te prezintă publicului aşa cum eşti ca om şi ca artist, cu bune şi rele. Eu am avut noroc de cronici favorabile de-a lungul anilor din partea unor critici importanţi din critica de artă românească, cum ar fi: acad. prof. Dan Grigorescu, Mihai Ispir, Virgil Mocanu, Raoul Sorban, Gh.Vida. Recent, criticul de artă Mircea Oliv mi-a deschis expoziţia personală de la Galeriile de Arta ”Forma” din Deva.
Referitor la faptul că pictura mea ”emană un anumit echilibru interior, o armonie”, aşa cum spui tu, asta mă bucură. Nu ştiu cum ai observat ce există în ”interior”, probabil ai un simţ deosebit al descoperirii interiorului sufletului uman. Când mă gândesc că am stat de vorbă doar o oră în timp ce mi-ai văzut lucrările din atelier. Dacă ai simţit o cutremurare şi o zdruncinare, cum le numeşti, de ce mă întrebi pe mine ? Da, aşa este. Dar mai este şi o lungă meditaţie!
– Pentru că ai adus vorba despre vizita mea la atelierul tău, ai acolo două lucrări, denumite Obiect, realizate într-o tehnicå mixtă, care se leagă organic între ele şi care se diferenţiază oarecum de restul creaţiei tale: portmoneul mamei tale închis într-o casetă aşezată într-o cutie de carton şi urma piciorului tău imprimată, de asemenea, aşezată în cutie. Aceste două lucrări mi-au trezit gândul că o generaţie plantează copacul şi următoarea generaţie îşi aşează urma în umbra acestuia. Sunt aceste două lucrări un efect spectaculos şi fascinant al unei trăiri/retrăiri sau putem vorbi despre un efect al conştiinţei continuităţii/nemărginirii dar şi al mărginirii? De fapt, nu recursul vizual dramatic al imaginilor ne aduce la marginea conştiinţei?
– Cele două lucrări fac parte din ciclul intitulat „Obiecte” şi le-am conceput în aşa fel încât să vină în ajutorul celor executate pe pânză sau hârtie, să le întregească atât formal cât şi ideatic, să continue mesajul primelor într-o reprezentare diferită. Aceste „Obiecte” sunt într-un număr mai mare. Le-am conceput în preajma expoziţiei personale din 2000 la Deva, expoziţie pe care am făcut-o în memoria părinţilor mei şi care s-a vrut a-mi defini stările emoţionale, neliniştea care m-a cuprins şi care nu a fost sesizată şi nici înţeleasă de cei din jurul meu. Această neînţelegere m-a debusolat pe moment dar încet, încet,
mi-am stabilit alte repere în existenţa mea, care nu întotdeauna au dat rezultatele pe care le-am dorit, nici pe plan sufletesc, nici social sau profesional. Din această cauză am pierdut multe oportunitaţi. Dar să revin la întrebarea ta. Am realizat aceste „obiecte” din diverse materiale perisabile, neconvenţionale, unele luate direct din containere, am încercat printr-o compunere şi asamblare inedite, adăugând şi alte tipuri de materiale (textile, hârtie, sfoară, diverse obiecte personale încărcate afectiv), să le dau un alt aspect, formă, conţinut şi un alt “mesaj” decât cel „originar”. Toate având ca finalitate relaţia mea cu trecutul, mai apropiat sau mai îndepărtat, bineînţeles şi relaţia deosebită cu părinţii. Aici ai remarcat foarte bine relaţia cauză-efect, acele trăiri/retrăiri sau continuitate/ nemărginire dar şi un recurs vizual dramatic al imaginilor mărginirii.
– Multora dintre picturile tale nu le dai anumite titluri specifice, ele sunt numite generic: Amintiri, Compoziţie, Casă, Copilărie, aşa că, dacă vrei să vorbeşti despre o anumită pictură care nu se află în faţa noastră, tu trebuie să mi-o descrii. Ce fel de limbaj poţi utiliza? O listă doar de caracteristici compoziţionale şi tehnice sau ceva mai mult pentru a da o stare de spirit – o interpretare a ceea ce ai simţit atunci când ai conceput-o? Există o istorie care leagă aceste picturi, aceste trăiri, între ele? Sau tratezi în ele aspecte generice ale existenţei şi oricare dintre noi se poate regăsi/identifica într-o oarecare măsură în reprezentarea/trăirea ta?
– Ai dreptate, pentru majoritatea artiştilor vizuali, titlurile sunt un “pretext”, mai ales pentru cei care pictează abstract sau gestualist, în lucrările cărora există doar tehnică şi promovează o anumită senzaţie sau stare de moment. În cazul lucrărilor mele, încerc să îmbin elementele figurative cu cele nonfigurative. Dacă am ce să-mi reproşez, este faptul ca în unele din lucrările mele se simte acel zbucium interior de a face „bine”, de a „forţa perfecţiunea” şi din această cauză unele îmi par prea încărcate, vreau să spun totul în fiecare lucrare, să le duc tot mai departe, atât ideatic cât şi compoziţional cromatic, ca formă şi conţinut. Uneori, acest lucru strică, lucrările pierd din spontaneitate, nu sunt destul de sintetice. Revenind la titlurile lucrărilor mele, ele pot fi atât generice, cât şi cu o anume identitate personală, las la latitudinea publicului, la fel cum las şi alegerea identificării publicului cu trăirile mele. Oricine se poate identifica cu lumea creaţiilor mele, după cum se poate identifica sau nu cu trăirile, senzaţiile, bucuriile sau supărările mele. Ele pot fi identice în esenţă sau nu, depinde de mai mulţi factori, sociali, geografici, etc. Despre o istorie a acestor picturi ce să spun? Există o experienţă de viaţă, o alta a experimentărilor şi problemelor diverse pe care mi le-am pus de-a lungul anilor în creaţiile mele, curentelor artistice care mi-au atras atenţia şi care, fiecare şi-a pus mai mult sau mai puţin amprenta, mi-au deschis mintea, mi-au forţat mâna şi m-au obligat să gândesc. La toate acestea se adaugă lectura şi norocul de a fi avut ocazia să studiez lucrările unor maeştri, în original, la unele din marile Galerii de Artă ale lumii.
– Ai expus picturile tale, nu de mult timp, la New York. Oraşul acesta este teribil. Ca un muzeu al lumii. Ce a însemnat pentru tine această expoziţie, această, hai să-i spunem, confruntare/concurenţă cu alţi artişti ai lumii şi cu un alt public decât cel european?
– Într-adevar, am expus la Târgul Internaţional de Artă de la New-York, în mai, anul acesta, 50 de lucrări, în tehnică mixtă pe hârtie. Am avut succes, am vândut câteva lucrări şi am fost apreciat şi de alţi expozanţi. Am fost reprezentat acolo de fiica şi ginerele meu care s-au ocupat de tot ce trebuia ca să fiu promovat cât mai bine la acest târg, considerat cel mai mare târg de artă din lume. Mă refer la un număr mare de pixuri şi cărţi de vizită personalizate şi cinci cataloage cu activitatea mea artistică, ilustrate cu imagini după lucrările mele şi cronici plastice ale criticilor de artă care mi-au trecut pragul atelierului sau
mi-au deschis expoziţii personale. Tinând cont că erau peste 400 de expozanţi, artişti vizuali din toată lumea, galerişti, impresari, colecţionari şi foarte multă lume din domeniul artei, acest Târg de Artă a fost un succes. Dacă se stătea la un rând pentru a cumpăra bilet şi la un altul pentru a vizita expoziţia, înseamnă că acolo există interes pentru artă. Foarte mulţi tineri cu copii în braţe, lume degajată, interesată de toate standurile în care erau lucrări ale artiştilor consacraţi în New-York sau USA, dar şi din alte ţări. Acolo „şi-au dat mâna” artişti din toate generaţiile şi culturile, din Asia, Australia, Africa, Europa şi, bineînţeles, America. Spun generic că „şi-au dat mâna”; unii da, alţii…mai puţin, căci şi acolo, ca şi oriunde în lume, fiecare e pe cheltuiala lui şi pe afacerea lui. Invidia e mare în domeniul artistic şi nici acolo, bănuiesc, nu stau lucrurile altfel. Ceea ce diferenţiază este calitatea „produsului”, mesajul şi receptarea lui în condiţiile în care piata de artă este foarte diversă şi multicoloră. şi mai diferenţiază, indubitabil, puterea banului şi a interesului pentru artă. Pentru mine e foarte clar, ne despart foarte multe, nu doar geografic, ci şi din alte puncte de vedere. Acolo este o altă lume.
– Arta este o parte integrantă a activităţilor politice şi sociale. Este rolul tău, ca artist, unul contemplativ sau există o tendinţă activă? Toţi ne dorim ca arta, creaţia noastră, să facă o diferenţă…
– Sigur, nu poţi să rămâi indiferent la tot ceea ce se întamplă în jurul tău şi să creezi, fără să te influenţeze sistemul socio-politic pe care „l-ai moştenit”, care te-a nemulţumit, te-a tratat de multe ori ca pe un gunoi fără să-i pese cuiva de consecinţe, atât până în 1989, cât şi după această dată, din păcate. „Omul de tip nou” care ne-a adus într-un punct unde sistemul de valori s-a întors „cu susul în jos”, un fel de „proletcultism”modern. Un timp în care marii actori fac publicitate la produse farmaceutice şi detergenţi, unde o mare gimnastă face publicitate la produse pe care ea nu le foloseşte, unde toate „scursorile societăţii” sunt stăpânii aceste-i naţiuni, chiar nu poţi ramâne contemplativ! Deci, în concluzie, oare să mă mai întorc la arta plastică sau vizuală, oare mai interesează pe cineva? La urma urmei, „desenul se poate preda de …oricine!”, cum îmi spunea cândva o colegă. Situaţii de genul acesta mi-a fost dat să trăiesc de multe ori. Ca orice creator, îmi doresc să fiu respectat nu mai mult decât eu însumi îmi pot respecta semenii. De fapt, această stare de nemulţumire din viaţa cotidiană se percepe şi în lucrările mele, căci sunt şi eu, îmi place să cred, un om al cetăţii. Nu ştiu dacă prin creaţia mea fac diferenţa despre care vorbeai, dar un lucru e cert, eu nu pot sta nepăsător la tot ceea ce se întâmplă şi se va întâmpla în jurul meu.
– Care este atitudinea ta faţă de imaginaţie şi dorinţă, luate ca elemente ale unei relaţii schimbătoare cu subiectivitatea?
– Părerea mea e că imaginaţia şi dorinţa merg „mână în mână” până în momentul cand dorinţa vrea mai mult decât imaginaţta poate să ofere. Când imaginaţia, nefiind susţinută de nişte acumulări calitative şi cantitative, înmagazinate de-a lungul timpului prin lectură, vizionare de expoziţii, încercări de descifrare a mesajului, formei şi conţinutului, nu mai poate să satisfacă dorinţa, poate să apară acel conflict interior care pune stăpânire pe orice artist plastic autentic. Sigur, sunt mulţi artişti plastici care nu-şi pun aceste probleme şi sunt mulţumiti de fiecare lucrare pe care o fac iar la final îşi spun: „Mai trebuie să-i pun rama!” Dar dacă, permanent, îţi pui probleme în însăşi actul creaţiei, lucrurile se complică, însă doar aşa, ai şanse de progres.
– Ce te nelinişteşte pe tine, Adrian ?
– Ultima întrebare e şi cea mai simplă dintre toate, atât doar că nu pot să mă „deschid” prea mult, permanent am făcut-o şi nu m-a ajutat cu nimic. În lumea aceasta, în care mişună tot felul de lighioane, nu mai există bun simţ, înţelegere între oameni. O vreme a atrocităţilor, vulgarităţii, subculturii şi consumului visceral, în care îmi este greu să mă adaptez. ştiu că perioada pe care o traversează omenirea în prezent este una „dificilă şi periculoasă”, sunt multe semne pe care cei responsabili ar trebui să le ia în seamă „din faşă”, dar nu o fac! Nu ştiu la ce anume te-ai gândit când mi-ai pus această întrebare, dar pe măsura ce încerc să răspund, sesizez că, de fapt, nu e o întrebare …uşoară!

Interviu realizat de Dorina Brânduşa Landén / Suedia / şi apărut în revista Tribuna nr. 286/2014.

“Artistul contemporan trebuie să fie capabil să identifice problemele reale ale societăţii în care trăieşte…”

De vorbă cu artista plastică Ana Golici

Dorina Brânduşa Landén- Ai emigrat în USA în 1987. Ce a însemnat pentru tine, ca om şi artist format în România, această schimbare, impactul cu o altă cultură, o altă mentalitate?

Ana Golici – “Jumping into the Void” (Sărind în vid).
Asociez emigrarea cu saltul în gol al lui Ives Klein. La New York nu aveam nici un fel de contacte artistice. Nu puteam să-mi imaginez cum îmi voi câştiga existenţa şi cum voi supravieţui ca artist. Lăsam în Bucureşti o comunitate artistică vie, mulţi prieteni şi o activitate artistică bogată în cadrul Atelierului 35. În anul 1981 câştigasem bursa Uniunii pentru grafică, ceea ce însemna 1.500 de lei pe lună timp de un an. Dar regula era ca din 3 în 3 luni trebuia să prezint la UAP o hârtie care dovedea că lucrez full time ca stagiar. Absurd, nu?
Noi nu am plecat cu bucurie. A trebuit să plecăm pentru că în 1984 eu şi soţul meu, sculptorul Nicolae Golici, nu am fost admişi ca membri UAP pe motive politice.
Diferenţa dintre România anului 1987 şi New York a fost copleşitoare. Când cineva de la o organizaţie artistică non-profit a vrut să ne ajute spunându-ne că în ediţia de duminică a ziarului New York Times sunt afişate joburi pentru artişti, nu ne venea să credem. În România comunistă orice job decent se lua numai cu pile.
Ziarul New York Times avea sute de pagini. Ziarul Scînteia avea 4.
Biblioteca unei mici localităţi din Long Island, unde ne-am stabilit, avea un număr copleşitor de cărţi, albume de artă şi de stiinţă. Pe fiecare etaj erau două maşini de copiat, unde pentru 10 cenţi aveai voie să copiezi orice pagină din orice carte.
În România anilor ‘80 maşinile de copiat, xeroxurile, erau păzite de securitate.
Am început să copiez cu frenezie tot ce mă interesa. Am făcut sute, mii de copii pe care am început să le organizez în caiete, pe diverse categorii: cosmos, insecte, arheologie, fenomene naturale, hărţi vechi, etc.
Împrumutam zeci de cărţi deodată, citeam cu disperarea anilor mulţi petrecuti fără accesul liber la informaţie.
În România din anul 1979, când am absolvit institutul şi până când am emigrat în 1987, am umplut numai două caiete de schiţe.
În America, în 27 de ani, am umplut sute.
În Bucureşti am făcut litografii la atelierul de gravură Podul.
Când am plecat, mi-am propus ferm că dacă la New York voi mai avea vreodată şansa de a lucra pe o piatră litografică, să desenez asta: era o mică fotografie a unei moluşte cu mulţi ochi.
Mi-au trebuit 6 luni ca să găsesc atelierul de gravură din New York. După ce i-am arătat litografiile făcute în Romania directorul atelierului, Robert Blackburn, un litograf de prestigiu, (lucrase cu Jasper Jones şi Rauschenberg) m-a primit cu braţele deschise. Era ca şi cum îmi regăseam familia de artişti gravori pe care am lăsat-o în ţară. Am legat prietenii noi, pe viaţă.  Prima piatră litografică pe care mi-am pregătit-o am şlefuit-o cu lacrimi de bucurie.
Şi primul desen pe piatră a fost acea moluscă cu mulţi ochi.
Am învăţat enorm la acest atelier, de la Bob şi de la ceilalţi membri. Aveam acces pentru prima oară la materiale de litografie despre care în România citisem doar în cărţi. În lucrările mele litografice am început să experimentez, să folosesc xeroxurile făcute la bibliotecă.  Am început să primesc invitaţii să particip la expoziţii, la bienale de gravură; am fost admisă în programul Artist on the Market Place de la Bronx Museum, unde am cunoscut şi mai mulţi artişti, şi aşa am devenit conectată cu lumea artistică din New York.
Ar mai fi multe de spus, dar în alt interviu.

– Douăzeci şi şapte de ani de când trăieşti la New York par a fi un timp destul de lung. Cum s-a dezvoltat sau modificat opera ta şi chiar însăşi procesul/munca de creaţie?

– La New York  am început să desenez pe hârtiile pe care mi le-am adus din Romania, în cărbune negru.
Ce desenam? Încă din primele zile ne-am dus la biblioteca din localitate, unde am găsit un paradis de cărţi şi maşini de copiat.
Erau cărţi cu imagini de structuri naturale, insecte, seminţe, detalii de plante văzute la SEM, era ceea ce am încercat să desenez în România cu ochiul liber dorind să pătrund cât mai adânc în structura formelor naturale studiate.
Încă de pe atunci aveam intuiţia că există o lume ascunsă pe care nu o putem percepe cu simţurile noastre limitate. Imaginile obţinute la SEM în care o formă naturală poate fi văzută la o mărire de sute şi mii de ori mi-a confirmat premoniţia că la nivel microscopic existau multe alte nivele de structuri şi forme uluitoare. Că în adâncimea structurilor naturale exista, şi acum, cu ajutorul tehnologiei moderne putea fi descoperită, o lume de forme neaccesibilă cu ochiul liber sau cu un microscop obişnuit.
Totuşi nu mi-am imaginat niciodată că eu voi avea acces liber la un Scanning Electron Microscope şi că voi putea cerceta orice insecte sau structuri naturale, care mă interesau. Că voi putea explora suprafaţa unui gândac mărită de sute de ori şi că voi putea explora suprafaţa unei minuscule seminţe până la infinit.
Şi lucrul acesta mi s-a întâmplat pentru că, întâmplător, am citit un anunţ în ziar că New York Hall of Science, un muzeu de ştiinţă popularizată din Queens avea un “open house” şi oricine putea participa cu obiecte aduse pentru a fi mărite şi vizionate la SEM.
Acolo am devenit primul artist in residence.  Asta prin anii ‘90. La New York Hall of Science am avut mai multe expoziţii personale şi timp de un an am fotografiat la SEM între alte proiecte întreaga suprafaţă a unui purice mărită de 750 de ori. Ca să-l pot fotografia bucată cu bucată, a trebuit să-mi creez o hartă pe care adăugam  după fiecare sesiune zonele fotografiate. Era ca o călătorie pe o planetă necunoscută. Nu ştiam ce voi vedea în următoarea secţiune. Am putut să alcătuiesc imaginea întregului purice cu 200 de fotografii polaroid alb/negru.
Pentru mine avea măreţia şi rigoarea unui concert de orgă de Bach.

– Vine opera ta de până acum dintr-un timp particular, ca răspuns la un anumit moment cultural? Cum ar trebui să fie privită în raport cu propria ta istorie?

– Trăiam în plină dictatură comunistă. Desenând numai despre natură era felul meu de a spune că exista ceva mult mai presus, mult mai important şi mai etern decât o dictatură politică pe care nu o respect şi în care nu pot să cred. Am avut întotdeauna o atracţie şi o curiozitate faţă de natură, plante, insecte, animale, fenomene naturale, structuri naturale, dublată de un simţ de observaţie foarte dezvoltat.
La şcoală aveam 10 numai la botanică şi la desen, şi eram întotdeauna responsabila cu laboratorul de ştiinţe naturale unde petreceam mult timp singură.
În vacanţe desenam la muzeul Antipa, povestea mea preferată din copilarie a fost “Mărunţica” de H C Andersen şi am învăţat să citesc pe versurile din cartea “Balada unui greier mic”. Când am realizat, în ultimul an de la Institut, că vreau
să-mi concentrez tot efortul meu creator şi artistic pe studiul  naturii, reprezentată aşa cum o trăiam eu, ca pe o experienţă vie, a fost ca o urmare firească a preocupărilor mele de până atunci.
La început mă simţeam singură şi nesigură pe demersul meu, nu ştiam unde să mă îndrept pentru a cunoaşte alte demersuri, similare.
Nu mă simţeam aproape de grădinile suspendate ale lui Alin Gheorghiu şi nu ştiam nimic despre lucrările lui Ştefan Bertalan de care acum înţeleg că eram cel mai aproape.

– O întrebare despre conţinut politic şi semnificaţie: există o continuă abordare/tratare a unui anumit subiect în lucrările tale? Ar trebui ca arta ta să fie văzută ca exemplificare a unei ideologii?

– Cred că am răspuns în mare parte la această întrebare mai devreme, dar pot să adaug: respect Natura cu religiozitate.
Pe măsura ce m-am adâncit în studiul fenomenelor şi structurilor naturale am început să observ tot mai mult organizarea perfectă, matematică, vizibilă în orice formă naturală, oricât de modestă sau de nesemnifictivă.
Şi, după ce am lucrat cu computerul Macintosh la dezvoltarea  cercetărilor mele artistice, în ultimii ani am ajuns la concluzia că Natura funcţionează ca un computer organic complex în care informaţia digitală este stocată în cele mai ingenioase moduri în fiecare sămânţă, omidă, pupă, mugur, ou de fluture, sau de alte creaturi şi, în general, în tot ce ne înconjoară din Natură.

– Opera ta îmbracă multe aspecte diferite. În timp ce unele lucrări par a se concentra asupra problemelor de material, formă şi spaţiu, altele se bazează pe natură, ştiinţă… Instalaţii stau alături de lucrări pe hârtie, litografii, fotografii… De unde vine această dorinţă de a lucra cu mijloace atât de diferite şi care este conexiunea lor interioară?

– Crezul că am ajuns într-o ţară liberă în care pot să fac orice fel de artă şi să spun orice, mi-a dat libertatea să experimentez şi să lucrez cu orice materiale pe care le-am considerat necesare pentru realizarea lucrărilor, şi pe care le-am găsit la îndemână.
De la umbra unui copac în mărime naturală croşetată de mama din lână neagră, la baloane fosforescente, la traseul unei particule atomice desenat cu faină albă pe pardoseala neagră a unei săli de expoziţie, (care urma a fi distrus de vizitatori,) la transferul de imagini microscopice pe ciuperci, la rame din blană şi desousuri, la piloni de construcţie transformaţi în cruci acoperite de difuzoare, de paie, de flori de hârtie ca în ceremoniile religioase din america latină, până la mii de aripi împăturite din celofan iridescent, pentru a fi inserate într-o publicaţie şi la afişe în stilul propagandist comunist care sunt o falsă reclamă la aşa zisele „beneficii” ale noilor produse alimentare modificate genetic, la siluete de insecte uriaşe acoperite de gunoaie, (pentru că asta produce civilizaţia noastră în cantităţi monstruoase, dar preferă să le ignore), reprezintă într-adevăr o mare varietate de mijloace de expresie, dar toate mi-au fost necesare pentru realizarea proiectelor respective.
Nu ştiu exact dacă toate ar avea o conexiune, aceasta s-ar putea vedea mai ales într-o expoziţie retrospectivă.

– În lucrările tale de artă ai dezvoltat o serie de teme (libertate, religie, poluare, emigrare, etc.) care dovedesc implicarea/angajarea ta ca artist în probleme acute cu care se confruntă umanitatea. Probabil că este exagerat să se spună că eşti o moralistă… dar ce ne poţi spune despre intenţia morală în opera ta?

– Cred că, de multe ori, în lucrări folosesc mijloace vizuale împrumutate din limbajul graficii publicitare, fiind un limbaj bine cunoscut, deoarece mulţi ani mi-am câştigat parţial existenţa, în ţară şi în USA, ca grafician. Se pare că artiştii folosesc în mod curent în lucrările lor tehnici împrumutate din ocupaţiile cu care îşi câştigă pâinea cea de toate zilele. Cunosc multe exemple. Aşa se explică caracterul moralizator, aş spune mai degrabă dorinţa de a manipula, sau în cazul meu, de a transforma în bine, îmi imaginez eu, ceva din concepţiile privitorului sau mai bine zis al participantului. Spun asta pentru că multe din lucrările mele implică participarea publicului. De exemplu pentru a tăia bucăţi dintr-o uriaşă frunză digitală şi a descoperi pe dosul bucăţii tăiate fragmentele unui ecosistem ce poate fi studiat în continuare, sau pentru a despături o mare aripă transparentă şi iridescentă ca să înţeleagă pe viu mecanismul de împăturire şi despăturire al aripilor ascunse ale unui cărăbuş. Într-o altă lucrare participatorie sau interactivă publicul e invitat să mute de pe suprafaţa unei lucrări monumentale bucăţile de gunoi care acoperă insecte mirifice desenate în prafuri de pastel, deci foarte fragile, în dorinţa de a le face vizibile şi de a le elibera de sub gunoiul nostru otrăvitor. Dar gunoiul nu poate fi eliminat total de pe lucrare, el poate fi doar repoziţionat, foarte similar cu felul în care gunoiul este relocat dar nu poate fi eliminat de pe planeta noastră. Mai sunt multe alte exemple, precum insectele modificate genetic, din preajma locurilor unde au avut loc accidente nucleare şi care pot fi răspândite de participanţi, dar mă voi opri aici. Nu pot să ramân indiferentă şi cred că arta are puterea să inspire schimbări de atitudine şi de gândire în minţile şi sufletele oamenilor de toate vârstele.

– De la prima ta expoziţie la Hanul cu Tei din Bucuresti şi până la a fi reprezentată cu lucrări la Biblioteca Congresului la Washington D.C., The New York Hall of Science, The Robert Blackburn Printmaking Workshop, New York, este un drum lung… Cum a fost pentru tine această călătorie?

– Neaşteptată şi plină de surprize.
Lista se poate continua cu rezidenţe la Corning Glass Museum şi la Iowa University. La prestigiosul IPCNY unde am avut onoarea de a fi prezentă cu o lucrare lângă o lucrare de Magritte, şi arătau bine împreună, la Bronx Museum şi, recent, la Bienala de la Lubljana şi la Columbia University.
Trebuie să menţionez că printre experienţele  care mi-au îmbogăţit enorm viaţa artistică au fost întâlnirile cu publicul în cadrul programului Open Studio al Fundaţiei de Artă Elizabeth. Într-o atmosferă mai puţin formală decât într-o galerie sau muzeu, purtam discutii vii şi interesante pe marginea lucrărilor arătate pentru prima dată vizitatorilor avizaţi şi interesaţi. Acolo îmi experimentam ideile în „tranşee,” cum spune Jerry Saltz.

– Aparţine opera ta culturii americane sau consideri că eşti un artist roman care trăieşte şi creează în USA? Crezi că există/ poate exista o aşa numită cultură transfrontalieră în care să se încadreze artişti care vin din două culturi diferite?

– Probabil că prin problematica pe care o abordez în lucrările mele, mă pot considera un artist global, dar prin faptul că am cunoscut intim o tradiţie culturală care ştia să trăiască în perfectă armonie cu natura, (mă refer la gospodăria tradiţională a ţăranului român) fără să o polueze şi fără să o exploateze până la distrugere, lăsând generaţiilor următoare o natură viabilă şi curată, sunt un român care trăieşte şi lucrează în USA.
Nu-mi dau seama cât de interesat ar fi publicul din România şi societatea românească de a discuta problemele de încălzire globală, de poluare excesivă, prin producţia monstruoasă de gunoi şi al altor factori care duc la dispariţia rapidă a albinelor şi a broaştelor, (şi a nenumăratelor creaturi, unele nedescoperite încă) absolut necesare sănătăţii ecosistemelor planetei.
Recentele proteste legate de exploatarea minieră Roşia Montană, au dovedit însă că există o conştiinţă vie a societăţii româneşti care are puterea de a lupta pentru a salva cel mai preţios dar pe care îl are România: NATURA NEPOLUATA.
România de azi este o ţară în plină dezvoltare care, cred eu, încă nu se confruntă cu problemele majore de mediu ale ţărilor industrializate, dar am impresia că, din nefericire, se îndreaptă vertiginos şi inconştient spre acelaşi destin fără întoarcere al consumerismului excesiv.  Şi cum să te aştepţi ca un popor supus atâtor lipsuri timp de o jumătate de secol să spună NU atâtor beneficii şi comodităţi aduse de societatea de consum cu toate viitoarele problemele de mediu legate implicit de ea. Nici măcar în USA unde o personalitate ca Al Gore cu cărţile sale de un adevăr incontestabil, nu a reuşit să schimbe prea mult din obiceiurile de consum ale societăţii americane. În SUA încă se mai folosesc containere de styrofoam care se degradează în 500 de ani şi miliarde de pungi de plastic care apar şi plutesc ca nişte insule gigantice în mijlocul celor 5 oceane planetare sau în cele mai îndepărtate şi nepoluate colţuri ale planetei alterând permanent sănătatea şi echilibrul ecosistemelor respective.
În climatul artistic contemporan, un artist nu mai aparţine unei singure culturi ci, mai degrabă, se caracterizează prin problematica abordată.  Problemele locale, mai devreme sau mai târziu, vor deveni probleme globale.
Artistul contemporan trebuie să fie capabil să identifice problemele reale ale societăţii în care trăieşte: o problemă definită nu mai este o necunoscută, atunci poate fi adresată, şi eventual, poate fi rezolvată.
Arta nu poate da solutii dar analizează societatea pe multiple planuri, nu numai afectiv, identifică problemele cu care ne confruntăm chiar dacă sunt greu de acceptat, iar definirea unei probleme este un prim pas spre rezolvarea ei.
Urmărind arta românească contemporană am observat un anumit mod de gândire creativ şi ingenios, capabil de asocieri neaşteptate,  în care mă recunosc.
Deci sunt un artist global care încearcă să adreseze problemele globale cu ajutorul  experienţei primite din cultura în care m-am format.

– Când ai vizitat ultima dată România? Ai mai expus în România după plecarea ta din 1987?

– În 2007. România de acum, pentru mine, este o ţară nouă în care cu greu recunosc urmele trecutului cunoscut. În schimb mi-am regăsit prietenii care au rămas la fel de apropiaţi şi m-am bucurat nespus de cât de repede s-a legat o comunicare reală între noi de parcă anii despărţirii ar fi fost şterşi cu buretele de o mână nevăzută. E adevărat: prietenii sunt pe viaţă!
În România anilor ‘80 am visat, şi chiar am propus la uniune, organizarea unei Bienale Internaţionale de Gravură Mică. Am propus „mică” pentru că gravurile mici s-ar fi strecurat mai uşor prin poşta comunistă cenzurată a vremii. Dar nu
s-a putut organiza în condiţiile de atunci. Peste mulţi ani am primit invitaţia de a participa la Bienala Internaţională de Gravură Experimentală de la Palatele Brîncoveneşti organizată de un grup de tineri artişti din Bucureşti.
Am trimis o gravură digitală experimentală având ca temă mutaţiile produse în natură de radiaţiile radioactive prezente la locurile accidentelor nucleare. Tocmai trecuseră 20 de ani de la accidentul nuclear de la Cernobîl.
O mică explicaţie: Natura nu funcţionează conform criteriilor de bine şi rău, de frumos sau de urât. Toate aceste categorii ne sunt atribuite prin cultura în care suntem formaţi. Deşi lucrarea „Mutaţii” descria un fenomen natural înspăimântător şi destructiv din punctul nostru de vedere, lucrarea, din punct de vedere strict visual, era seducător de frumoasă.

Interviu realizat de Dorina Brânduşa Landén