“Artistul contemporan trebuie să fie capabil să identifice problemele reale ale societăţii în care trăieşte…”

De vorbă cu artista plastică Ana Golici

Dorina Brânduşa Landén- Ai emigrat în USA în 1987. Ce a însemnat pentru tine, ca om şi artist format în România, această schimbare, impactul cu o altă cultură, o altă mentalitate?

Ana Golici – “Jumping into the Void” (Sărind în vid).
Asociez emigrarea cu saltul în gol al lui Ives Klein. La New York nu aveam nici un fel de contacte artistice. Nu puteam să-mi imaginez cum îmi voi câştiga existenţa şi cum voi supravieţui ca artist. Lăsam în Bucureşti o comunitate artistică vie, mulţi prieteni şi o activitate artistică bogată în cadrul Atelierului 35. În anul 1981 câştigasem bursa Uniunii pentru grafică, ceea ce însemna 1.500 de lei pe lună timp de un an. Dar regula era ca din 3 în 3 luni trebuia să prezint la UAP o hârtie care dovedea că lucrez full time ca stagiar. Absurd, nu?
Noi nu am plecat cu bucurie. A trebuit să plecăm pentru că în 1984 eu şi soţul meu, sculptorul Nicolae Golici, nu am fost admişi ca membri UAP pe motive politice.
Diferenţa dintre România anului 1987 şi New York a fost copleşitoare. Când cineva de la o organizaţie artistică non-profit a vrut să ne ajute spunându-ne că în ediţia de duminică a ziarului New York Times sunt afişate joburi pentru artişti, nu ne venea să credem. În România comunistă orice job decent se lua numai cu pile.
Ziarul New York Times avea sute de pagini. Ziarul Scînteia avea 4.
Biblioteca unei mici localităţi din Long Island, unde ne-am stabilit, avea un număr copleşitor de cărţi, albume de artă şi de stiinţă. Pe fiecare etaj erau două maşini de copiat, unde pentru 10 cenţi aveai voie să copiezi orice pagină din orice carte.
În România anilor ‘80 maşinile de copiat, xeroxurile, erau păzite de securitate.
Am început să copiez cu frenezie tot ce mă interesa. Am făcut sute, mii de copii pe care am început să le organizez în caiete, pe diverse categorii: cosmos, insecte, arheologie, fenomene naturale, hărţi vechi, etc.
Împrumutam zeci de cărţi deodată, citeam cu disperarea anilor mulţi petrecuti fără accesul liber la informaţie.
În România din anul 1979, când am absolvit institutul şi până când am emigrat în 1987, am umplut numai două caiete de schiţe.
În America, în 27 de ani, am umplut sute.
În Bucureşti am făcut litografii la atelierul de gravură Podul.
Când am plecat, mi-am propus ferm că dacă la New York voi mai avea vreodată şansa de a lucra pe o piatră litografică, să desenez asta: era o mică fotografie a unei moluşte cu mulţi ochi.
Mi-au trebuit 6 luni ca să găsesc atelierul de gravură din New York. După ce i-am arătat litografiile făcute în Romania directorul atelierului, Robert Blackburn, un litograf de prestigiu, (lucrase cu Jasper Jones şi Rauschenberg) m-a primit cu braţele deschise. Era ca şi cum îmi regăseam familia de artişti gravori pe care am lăsat-o în ţară. Am legat prietenii noi, pe viaţă.  Prima piatră litografică pe care mi-am pregătit-o am şlefuit-o cu lacrimi de bucurie.
Şi primul desen pe piatră a fost acea moluscă cu mulţi ochi.
Am învăţat enorm la acest atelier, de la Bob şi de la ceilalţi membri. Aveam acces pentru prima oară la materiale de litografie despre care în România citisem doar în cărţi. În lucrările mele litografice am început să experimentez, să folosesc xeroxurile făcute la bibliotecă.  Am început să primesc invitaţii să particip la expoziţii, la bienale de gravură; am fost admisă în programul Artist on the Market Place de la Bronx Museum, unde am cunoscut şi mai mulţi artişti, şi aşa am devenit conectată cu lumea artistică din New York.
Ar mai fi multe de spus, dar în alt interviu.

– Douăzeci şi şapte de ani de când trăieşti la New York par a fi un timp destul de lung. Cum s-a dezvoltat sau modificat opera ta şi chiar însăşi procesul/munca de creaţie?

– La New York  am început să desenez pe hârtiile pe care mi le-am adus din Romania, în cărbune negru.
Ce desenam? Încă din primele zile ne-am dus la biblioteca din localitate, unde am găsit un paradis de cărţi şi maşini de copiat.
Erau cărţi cu imagini de structuri naturale, insecte, seminţe, detalii de plante văzute la SEM, era ceea ce am încercat să desenez în România cu ochiul liber dorind să pătrund cât mai adânc în structura formelor naturale studiate.
Încă de pe atunci aveam intuiţia că există o lume ascunsă pe care nu o putem percepe cu simţurile noastre limitate. Imaginile obţinute la SEM în care o formă naturală poate fi văzută la o mărire de sute şi mii de ori mi-a confirmat premoniţia că la nivel microscopic existau multe alte nivele de structuri şi forme uluitoare. Că în adâncimea structurilor naturale exista, şi acum, cu ajutorul tehnologiei moderne putea fi descoperită, o lume de forme neaccesibilă cu ochiul liber sau cu un microscop obişnuit.
Totuşi nu mi-am imaginat niciodată că eu voi avea acces liber la un Scanning Electron Microscope şi că voi putea cerceta orice insecte sau structuri naturale, care mă interesau. Că voi putea explora suprafaţa unui gândac mărită de sute de ori şi că voi putea explora suprafaţa unei minuscule seminţe până la infinit.
Şi lucrul acesta mi s-a întâmplat pentru că, întâmplător, am citit un anunţ în ziar că New York Hall of Science, un muzeu de ştiinţă popularizată din Queens avea un “open house” şi oricine putea participa cu obiecte aduse pentru a fi mărite şi vizionate la SEM.
Acolo am devenit primul artist in residence.  Asta prin anii ‘90. La New York Hall of Science am avut mai multe expoziţii personale şi timp de un an am fotografiat la SEM între alte proiecte întreaga suprafaţă a unui purice mărită de 750 de ori. Ca să-l pot fotografia bucată cu bucată, a trebuit să-mi creez o hartă pe care adăugam  după fiecare sesiune zonele fotografiate. Era ca o călătorie pe o planetă necunoscută. Nu ştiam ce voi vedea în următoarea secţiune. Am putut să alcătuiesc imaginea întregului purice cu 200 de fotografii polaroid alb/negru.
Pentru mine avea măreţia şi rigoarea unui concert de orgă de Bach.

– Vine opera ta de până acum dintr-un timp particular, ca răspuns la un anumit moment cultural? Cum ar trebui să fie privită în raport cu propria ta istorie?

– Trăiam în plină dictatură comunistă. Desenând numai despre natură era felul meu de a spune că exista ceva mult mai presus, mult mai important şi mai etern decât o dictatură politică pe care nu o respect şi în care nu pot să cred. Am avut întotdeauna o atracţie şi o curiozitate faţă de natură, plante, insecte, animale, fenomene naturale, structuri naturale, dublată de un simţ de observaţie foarte dezvoltat.
La şcoală aveam 10 numai la botanică şi la desen, şi eram întotdeauna responsabila cu laboratorul de ştiinţe naturale unde petreceam mult timp singură.
În vacanţe desenam la muzeul Antipa, povestea mea preferată din copilarie a fost “Mărunţica” de H C Andersen şi am învăţat să citesc pe versurile din cartea “Balada unui greier mic”. Când am realizat, în ultimul an de la Institut, că vreau
să-mi concentrez tot efortul meu creator şi artistic pe studiul  naturii, reprezentată aşa cum o trăiam eu, ca pe o experienţă vie, a fost ca o urmare firească a preocupărilor mele de până atunci.
La început mă simţeam singură şi nesigură pe demersul meu, nu ştiam unde să mă îndrept pentru a cunoaşte alte demersuri, similare.
Nu mă simţeam aproape de grădinile suspendate ale lui Alin Gheorghiu şi nu ştiam nimic despre lucrările lui Ştefan Bertalan de care acum înţeleg că eram cel mai aproape.

– O întrebare despre conţinut politic şi semnificaţie: există o continuă abordare/tratare a unui anumit subiect în lucrările tale? Ar trebui ca arta ta să fie văzută ca exemplificare a unei ideologii?

– Cred că am răspuns în mare parte la această întrebare mai devreme, dar pot să adaug: respect Natura cu religiozitate.
Pe măsura ce m-am adâncit în studiul fenomenelor şi structurilor naturale am început să observ tot mai mult organizarea perfectă, matematică, vizibilă în orice formă naturală, oricât de modestă sau de nesemnifictivă.
Şi, după ce am lucrat cu computerul Macintosh la dezvoltarea  cercetărilor mele artistice, în ultimii ani am ajuns la concluzia că Natura funcţionează ca un computer organic complex în care informaţia digitală este stocată în cele mai ingenioase moduri în fiecare sămânţă, omidă, pupă, mugur, ou de fluture, sau de alte creaturi şi, în general, în tot ce ne înconjoară din Natură.

– Opera ta îmbracă multe aspecte diferite. În timp ce unele lucrări par a se concentra asupra problemelor de material, formă şi spaţiu, altele se bazează pe natură, ştiinţă… Instalaţii stau alături de lucrări pe hârtie, litografii, fotografii… De unde vine această dorinţă de a lucra cu mijloace atât de diferite şi care este conexiunea lor interioară?

– Crezul că am ajuns într-o ţară liberă în care pot să fac orice fel de artă şi să spun orice, mi-a dat libertatea să experimentez şi să lucrez cu orice materiale pe care le-am considerat necesare pentru realizarea lucrărilor, şi pe care le-am găsit la îndemână.
De la umbra unui copac în mărime naturală croşetată de mama din lână neagră, la baloane fosforescente, la traseul unei particule atomice desenat cu faină albă pe pardoseala neagră a unei săli de expoziţie, (care urma a fi distrus de vizitatori,) la transferul de imagini microscopice pe ciuperci, la rame din blană şi desousuri, la piloni de construcţie transformaţi în cruci acoperite de difuzoare, de paie, de flori de hârtie ca în ceremoniile religioase din america latină, până la mii de aripi împăturite din celofan iridescent, pentru a fi inserate într-o publicaţie şi la afişe în stilul propagandist comunist care sunt o falsă reclamă la aşa zisele „beneficii” ale noilor produse alimentare modificate genetic, la siluete de insecte uriaşe acoperite de gunoaie, (pentru că asta produce civilizaţia noastră în cantităţi monstruoase, dar preferă să le ignore), reprezintă într-adevăr o mare varietate de mijloace de expresie, dar toate mi-au fost necesare pentru realizarea proiectelor respective.
Nu ştiu exact dacă toate ar avea o conexiune, aceasta s-ar putea vedea mai ales într-o expoziţie retrospectivă.

– În lucrările tale de artă ai dezvoltat o serie de teme (libertate, religie, poluare, emigrare, etc.) care dovedesc implicarea/angajarea ta ca artist în probleme acute cu care se confruntă umanitatea. Probabil că este exagerat să se spună că eşti o moralistă… dar ce ne poţi spune despre intenţia morală în opera ta?

– Cred că, de multe ori, în lucrări folosesc mijloace vizuale împrumutate din limbajul graficii publicitare, fiind un limbaj bine cunoscut, deoarece mulţi ani mi-am câştigat parţial existenţa, în ţară şi în USA, ca grafician. Se pare că artiştii folosesc în mod curent în lucrările lor tehnici împrumutate din ocupaţiile cu care îşi câştigă pâinea cea de toate zilele. Cunosc multe exemple. Aşa se explică caracterul moralizator, aş spune mai degrabă dorinţa de a manipula, sau în cazul meu, de a transforma în bine, îmi imaginez eu, ceva din concepţiile privitorului sau mai bine zis al participantului. Spun asta pentru că multe din lucrările mele implică participarea publicului. De exemplu pentru a tăia bucăţi dintr-o uriaşă frunză digitală şi a descoperi pe dosul bucăţii tăiate fragmentele unui ecosistem ce poate fi studiat în continuare, sau pentru a despături o mare aripă transparentă şi iridescentă ca să înţeleagă pe viu mecanismul de împăturire şi despăturire al aripilor ascunse ale unui cărăbuş. Într-o altă lucrare participatorie sau interactivă publicul e invitat să mute de pe suprafaţa unei lucrări monumentale bucăţile de gunoi care acoperă insecte mirifice desenate în prafuri de pastel, deci foarte fragile, în dorinţa de a le face vizibile şi de a le elibera de sub gunoiul nostru otrăvitor. Dar gunoiul nu poate fi eliminat total de pe lucrare, el poate fi doar repoziţionat, foarte similar cu felul în care gunoiul este relocat dar nu poate fi eliminat de pe planeta noastră. Mai sunt multe alte exemple, precum insectele modificate genetic, din preajma locurilor unde au avut loc accidente nucleare şi care pot fi răspândite de participanţi, dar mă voi opri aici. Nu pot să ramân indiferentă şi cred că arta are puterea să inspire schimbări de atitudine şi de gândire în minţile şi sufletele oamenilor de toate vârstele.

– De la prima ta expoziţie la Hanul cu Tei din Bucuresti şi până la a fi reprezentată cu lucrări la Biblioteca Congresului la Washington D.C., The New York Hall of Science, The Robert Blackburn Printmaking Workshop, New York, este un drum lung… Cum a fost pentru tine această călătorie?

– Neaşteptată şi plină de surprize.
Lista se poate continua cu rezidenţe la Corning Glass Museum şi la Iowa University. La prestigiosul IPCNY unde am avut onoarea de a fi prezentă cu o lucrare lângă o lucrare de Magritte, şi arătau bine împreună, la Bronx Museum şi, recent, la Bienala de la Lubljana şi la Columbia University.
Trebuie să menţionez că printre experienţele  care mi-au îmbogăţit enorm viaţa artistică au fost întâlnirile cu publicul în cadrul programului Open Studio al Fundaţiei de Artă Elizabeth. Într-o atmosferă mai puţin formală decât într-o galerie sau muzeu, purtam discutii vii şi interesante pe marginea lucrărilor arătate pentru prima dată vizitatorilor avizaţi şi interesaţi. Acolo îmi experimentam ideile în „tranşee,” cum spune Jerry Saltz.

– Aparţine opera ta culturii americane sau consideri că eşti un artist roman care trăieşte şi creează în USA? Crezi că există/ poate exista o aşa numită cultură transfrontalieră în care să se încadreze artişti care vin din două culturi diferite?

– Probabil că prin problematica pe care o abordez în lucrările mele, mă pot considera un artist global, dar prin faptul că am cunoscut intim o tradiţie culturală care ştia să trăiască în perfectă armonie cu natura, (mă refer la gospodăria tradiţională a ţăranului român) fără să o polueze şi fără să o exploateze până la distrugere, lăsând generaţiilor următoare o natură viabilă şi curată, sunt un român care trăieşte şi lucrează în USA.
Nu-mi dau seama cât de interesat ar fi publicul din România şi societatea românească de a discuta problemele de încălzire globală, de poluare excesivă, prin producţia monstruoasă de gunoi şi al altor factori care duc la dispariţia rapidă a albinelor şi a broaştelor, (şi a nenumăratelor creaturi, unele nedescoperite încă) absolut necesare sănătăţii ecosistemelor planetei.
Recentele proteste legate de exploatarea minieră Roşia Montană, au dovedit însă că există o conştiinţă vie a societăţii româneşti care are puterea de a lupta pentru a salva cel mai preţios dar pe care îl are România: NATURA NEPOLUATA.
România de azi este o ţară în plină dezvoltare care, cred eu, încă nu se confruntă cu problemele majore de mediu ale ţărilor industrializate, dar am impresia că, din nefericire, se îndreaptă vertiginos şi inconştient spre acelaşi destin fără întoarcere al consumerismului excesiv.  Şi cum să te aştepţi ca un popor supus atâtor lipsuri timp de o jumătate de secol să spună NU atâtor beneficii şi comodităţi aduse de societatea de consum cu toate viitoarele problemele de mediu legate implicit de ea. Nici măcar în USA unde o personalitate ca Al Gore cu cărţile sale de un adevăr incontestabil, nu a reuşit să schimbe prea mult din obiceiurile de consum ale societăţii americane. În SUA încă se mai folosesc containere de styrofoam care se degradează în 500 de ani şi miliarde de pungi de plastic care apar şi plutesc ca nişte insule gigantice în mijlocul celor 5 oceane planetare sau în cele mai îndepărtate şi nepoluate colţuri ale planetei alterând permanent sănătatea şi echilibrul ecosistemelor respective.
În climatul artistic contemporan, un artist nu mai aparţine unei singure culturi ci, mai degrabă, se caracterizează prin problematica abordată.  Problemele locale, mai devreme sau mai târziu, vor deveni probleme globale.
Artistul contemporan trebuie să fie capabil să identifice problemele reale ale societăţii în care trăieşte: o problemă definită nu mai este o necunoscută, atunci poate fi adresată, şi eventual, poate fi rezolvată.
Arta nu poate da solutii dar analizează societatea pe multiple planuri, nu numai afectiv, identifică problemele cu care ne confruntăm chiar dacă sunt greu de acceptat, iar definirea unei probleme este un prim pas spre rezolvarea ei.
Urmărind arta românească contemporană am observat un anumit mod de gândire creativ şi ingenios, capabil de asocieri neaşteptate,  în care mă recunosc.
Deci sunt un artist global care încearcă să adreseze problemele globale cu ajutorul  experienţei primite din cultura în care m-am format.

– Când ai vizitat ultima dată România? Ai mai expus în România după plecarea ta din 1987?

– În 2007. România de acum, pentru mine, este o ţară nouă în care cu greu recunosc urmele trecutului cunoscut. În schimb mi-am regăsit prietenii care au rămas la fel de apropiaţi şi m-am bucurat nespus de cât de repede s-a legat o comunicare reală între noi de parcă anii despărţirii ar fi fost şterşi cu buretele de o mână nevăzută. E adevărat: prietenii sunt pe viaţă!
În România anilor ‘80 am visat, şi chiar am propus la uniune, organizarea unei Bienale Internaţionale de Gravură Mică. Am propus „mică” pentru că gravurile mici s-ar fi strecurat mai uşor prin poşta comunistă cenzurată a vremii. Dar nu
s-a putut organiza în condiţiile de atunci. Peste mulţi ani am primit invitaţia de a participa la Bienala Internaţională de Gravură Experimentală de la Palatele Brîncoveneşti organizată de un grup de tineri artişti din Bucureşti.
Am trimis o gravură digitală experimentală având ca temă mutaţiile produse în natură de radiaţiile radioactive prezente la locurile accidentelor nucleare. Tocmai trecuseră 20 de ani de la accidentul nuclear de la Cernobîl.
O mică explicaţie: Natura nu funcţionează conform criteriilor de bine şi rău, de frumos sau de urât. Toate aceste categorii ne sunt atribuite prin cultura în care suntem formaţi. Deşi lucrarea „Mutaţii” descria un fenomen natural înspăimântător şi destructiv din punctul nostru de vedere, lucrarea, din punct de vedere strict visual, era seducător de frumoasă.

Interviu realizat de Dorina Brânduşa Landén