“… un recurs vizual dramatic al imaginilor mărginirii”

 De vorbă cu pictorul Adrian Samson

Dorina Brânduşa Landén – Care este interesul tău principal ca artist? Sunt interesată de moralitatea a ceea ce înseamnă să fii un artist, ce înseamnă arta pentru tine şi cum îţi defineşte ea viaţa?

Adrian Valentin Samson – Când începi să citeşti, să colorezi sau să desenezi,
nu-ţi pui problema ca vei deveni ”artist”. O faci din plăcere, abia mai târziu conştientizezi că acest lucru te face mai bun sau mai rău, că te poate schimba fundamental. Când ai primele realizări, ori doar impresia acestora, te bucuri, iar dacă această bucurie îţi este împărtăşită şi de alţii, ai un sentiment de satisfacţie şi un interes sporit în a merge mai departe, de a găsi alte motive de inspiraţie, o noua sintactică plastică, permanent într-o desfăşurare, dacă se poate evolutivă. În ceea ce priveşte relaţia ”artă-interes”, cred că e un non sens, ori faci ”artă pentru artă” ori ”artă cu tendinţă”! Se impune foarte acut problema relaţiei dintre artă şi moralitate. Ai atins o coardă foarte sensibilă şi actuală. În primul rând trebuie să nu te minţi pe tine însuţi, apoi pe cei cărora le propui creaţiile tale, acestea trebuie să te reprezinte cu toate stările, senzaţiile, trăirile, conceptele tale, în aşa fel ca acel ”conglomerat” să exprime o semnificaţie, un tâlc şi să transmită un mesaj! Sigur, sunt şi situaţii în care, după o muncă asiduă ”în figurativ”, ajungi la o exprimare nonfigurativă, dar nu poţi ”să arzi etapele”! Când priveşti un copac, o scoică ori un zid, trebuie să vezi ”sufletul şi inima” lucrurilor şi legăturile care le fac să arate aşa cum ni se dezvaluie ochiului şi minţii. Pornind de la natură, trecând-o prin filtrul minţii şi a sufletului, să o trasformăm în artă! Uneori reuşim, alteori nu. Arta nu e o copie fidelă a naturii. Noi nu ne substituim Divinităţii, doar luăm din natură ceea ce ne foloseşte şi o încărcăm cu semnificaţie, cu tâlcuri noi, o transfigurăm.
– Care sunt cele mai importante aspecte în munca ta de creaţie? Este arta un act umanitar? Crezi că există o responsabilitate a creatorului? Ar trebui arta să fie în măsură să afecteze omenirea, în sensul de a face pământul un loc mai bun?
–Pornind de la cele create de Divinitate şi care sunt perfecte, noi putem realiza ceva cu ajutorul talentului, a gândirii analitice şi sintetice însoţite de o muncă asiduă, condiţionate de perseverenţă şi încredere în noi înşine şi în ceea ce facem. Trebuie să te raportezi la ceea ce se întâmplă în jurul tău, să fii permanent ancorat în “nou”, asta neînsemnând să-ţi schimbi permanent stilul şi mijloacele de expresie în funcţie de “moda” momentului, dar nici să “bătătoreşti” un teren peste care au trecut alţii. Sau să te cantonezi o viată întreagă într-un limbaj formal şi cromatic, învaţat pe dinafară de la un maestru. Sigur că există o responsabilitate a creatorului ”pamântean”, de a aduce bucurie şi linişte sufletească acolo unde există durere şi tristeţe, de a fi un deschizător de drum în creaţia modernă şi postmodernă, să încerce să inoveze, chiar şi atunci când opera acestuia este în “vârful piramidei”. Pentru acest lucru trebuie să fii un “spirit puternic”. Arta are un rol major în educaţie, pe plan mental şi afectiv, ea poate trezi o multitudine de sentimente, de bunătate, fericire şi iubire pentru aproapele şi pentru Creatorul nostru!
– Adeseori oamenii văd înţelesul/noima numai în stil şi, odată ce stilul devine redundant… ce se întâmplă atunci? Cât de importantă este noţiunea de stil pentru creaţia ta artistică şi ce crezi despre aşa zisa dezbatere cu privire la lipsa de sens în arta contemporană?
– Pentru a fi un artist al timpului tău, din când în când, trebuie să faci un inventar a ceea ce ai realizat. Să-ţi faci un plan de viitor. Dacă nu, atingi plafonul repede şi nu ai nevoie nici măcar de scară! Faci acest lucru după câte o expoziţie personală. În ceea ce priveşte noţiunea de stil, astăzi este teribil de greu să poţi spune că ai un stil propriu, în totalitate. Fiecare, recunoaşte sau nu, se inspiră de ici, de colo. Important este să se vadă tendinţa de a-ţi căuta un stil personal. Cei avizaţi recunosc foarte uşor al cui “descendent” eşti şi mai puţin ai cui “descendenţi” sunt ei înşişi. Cât despre întrebarea dacă arta contemporană are sau nu un sens, cred că este vorba de multitudinea de stiluri, tendinţe şi concepte care ”bântuie” lumea artei moderne de la ”Noul Realism”, Arta Conceptuală”,”Instalaţia”, la ”Arta Digitală”, etc. O operă de artă, o lucrare de artă, trebuie să-ţi pună probleme în momentul în care o priveşti, să-ţi pui întrebări în ceea ce priveşte mesajul, concepţia, cromatica, rafinamentul liniilor, volumului, într-un cuvant, să te oblige să gândeşti.
– Pictura ta emană un anumit echilibru interior, o armonie. Există o cutremurare, o zdruncinare, sub această stare de înţelegere şi acceptare a lucrurilor, oarecum meditativă?
– Îmi este greu să-mi autodefinesc arta, în general nu o face nimeni, de aceea există critici de artă, care ştiu să te ”citească”. Cei cu viziune şi har o fac, te prezintă publicului aşa cum eşti ca om şi ca artist, cu bune şi rele. Eu am avut noroc de cronici favorabile de-a lungul anilor din partea unor critici importanţi din critica de artă românească, cum ar fi: acad. prof. Dan Grigorescu, Mihai Ispir, Virgil Mocanu, Raoul Sorban, Gh.Vida. Recent, criticul de artă Mircea Oliv mi-a deschis expoziţia personală de la Galeriile de Arta ”Forma” din Deva.
Referitor la faptul că pictura mea ”emană un anumit echilibru interior, o armonie”, aşa cum spui tu, asta mă bucură. Nu ştiu cum ai observat ce există în ”interior”, probabil ai un simţ deosebit al descoperirii interiorului sufletului uman. Când mă gândesc că am stat de vorbă doar o oră în timp ce mi-ai văzut lucrările din atelier. Dacă ai simţit o cutremurare şi o zdruncinare, cum le numeşti, de ce mă întrebi pe mine ? Da, aşa este. Dar mai este şi o lungă meditaţie!
– Pentru că ai adus vorba despre vizita mea la atelierul tău, ai acolo două lucrări, denumite Obiect, realizate într-o tehnicå mixtă, care se leagă organic între ele şi care se diferenţiază oarecum de restul creaţiei tale: portmoneul mamei tale închis într-o casetă aşezată într-o cutie de carton şi urma piciorului tău imprimată, de asemenea, aşezată în cutie. Aceste două lucrări mi-au trezit gândul că o generaţie plantează copacul şi următoarea generaţie îşi aşează urma în umbra acestuia. Sunt aceste două lucrări un efect spectaculos şi fascinant al unei trăiri/retrăiri sau putem vorbi despre un efect al conştiinţei continuităţii/nemărginirii dar şi al mărginirii? De fapt, nu recursul vizual dramatic al imaginilor ne aduce la marginea conştiinţei?
– Cele două lucrări fac parte din ciclul intitulat „Obiecte” şi le-am conceput în aşa fel încât să vină în ajutorul celor executate pe pânză sau hârtie, să le întregească atât formal cât şi ideatic, să continue mesajul primelor într-o reprezentare diferită. Aceste „Obiecte” sunt într-un număr mai mare. Le-am conceput în preajma expoziţiei personale din 2000 la Deva, expoziţie pe care am făcut-o în memoria părinţilor mei şi care s-a vrut a-mi defini stările emoţionale, neliniştea care m-a cuprins şi care nu a fost sesizată şi nici înţeleasă de cei din jurul meu. Această neînţelegere m-a debusolat pe moment dar încet, încet,
mi-am stabilit alte repere în existenţa mea, care nu întotdeauna au dat rezultatele pe care le-am dorit, nici pe plan sufletesc, nici social sau profesional. Din această cauză am pierdut multe oportunitaţi. Dar să revin la întrebarea ta. Am realizat aceste „obiecte” din diverse materiale perisabile, neconvenţionale, unele luate direct din containere, am încercat printr-o compunere şi asamblare inedite, adăugând şi alte tipuri de materiale (textile, hârtie, sfoară, diverse obiecte personale încărcate afectiv), să le dau un alt aspect, formă, conţinut şi un alt “mesaj” decât cel „originar”. Toate având ca finalitate relaţia mea cu trecutul, mai apropiat sau mai îndepărtat, bineînţeles şi relaţia deosebită cu părinţii. Aici ai remarcat foarte bine relaţia cauză-efect, acele trăiri/retrăiri sau continuitate/ nemărginire dar şi un recurs vizual dramatic al imaginilor mărginirii.
– Multora dintre picturile tale nu le dai anumite titluri specifice, ele sunt numite generic: Amintiri, Compoziţie, Casă, Copilărie, aşa că, dacă vrei să vorbeşti despre o anumită pictură care nu se află în faţa noastră, tu trebuie să mi-o descrii. Ce fel de limbaj poţi utiliza? O listă doar de caracteristici compoziţionale şi tehnice sau ceva mai mult pentru a da o stare de spirit – o interpretare a ceea ce ai simţit atunci când ai conceput-o? Există o istorie care leagă aceste picturi, aceste trăiri, între ele? Sau tratezi în ele aspecte generice ale existenţei şi oricare dintre noi se poate regăsi/identifica într-o oarecare măsură în reprezentarea/trăirea ta?
– Ai dreptate, pentru majoritatea artiştilor vizuali, titlurile sunt un “pretext”, mai ales pentru cei care pictează abstract sau gestualist, în lucrările cărora există doar tehnică şi promovează o anumită senzaţie sau stare de moment. În cazul lucrărilor mele, încerc să îmbin elementele figurative cu cele nonfigurative. Dacă am ce să-mi reproşez, este faptul ca în unele din lucrările mele se simte acel zbucium interior de a face „bine”, de a „forţa perfecţiunea” şi din această cauză unele îmi par prea încărcate, vreau să spun totul în fiecare lucrare, să le duc tot mai departe, atât ideatic cât şi compoziţional cromatic, ca formă şi conţinut. Uneori, acest lucru strică, lucrările pierd din spontaneitate, nu sunt destul de sintetice. Revenind la titlurile lucrărilor mele, ele pot fi atât generice, cât şi cu o anume identitate personală, las la latitudinea publicului, la fel cum las şi alegerea identificării publicului cu trăirile mele. Oricine se poate identifica cu lumea creaţiilor mele, după cum se poate identifica sau nu cu trăirile, senzaţiile, bucuriile sau supărările mele. Ele pot fi identice în esenţă sau nu, depinde de mai mulţi factori, sociali, geografici, etc. Despre o istorie a acestor picturi ce să spun? Există o experienţă de viaţă, o alta a experimentărilor şi problemelor diverse pe care mi le-am pus de-a lungul anilor în creaţiile mele, curentelor artistice care mi-au atras atenţia şi care, fiecare şi-a pus mai mult sau mai puţin amprenta, mi-au deschis mintea, mi-au forţat mâna şi m-au obligat să gândesc. La toate acestea se adaugă lectura şi norocul de a fi avut ocazia să studiez lucrările unor maeştri, în original, la unele din marile Galerii de Artă ale lumii.
– Ai expus picturile tale, nu de mult timp, la New York. Oraşul acesta este teribil. Ca un muzeu al lumii. Ce a însemnat pentru tine această expoziţie, această, hai să-i spunem, confruntare/concurenţă cu alţi artişti ai lumii şi cu un alt public decât cel european?
– Într-adevar, am expus la Târgul Internaţional de Artă de la New-York, în mai, anul acesta, 50 de lucrări, în tehnică mixtă pe hârtie. Am avut succes, am vândut câteva lucrări şi am fost apreciat şi de alţi expozanţi. Am fost reprezentat acolo de fiica şi ginerele meu care s-au ocupat de tot ce trebuia ca să fiu promovat cât mai bine la acest târg, considerat cel mai mare târg de artă din lume. Mă refer la un număr mare de pixuri şi cărţi de vizită personalizate şi cinci cataloage cu activitatea mea artistică, ilustrate cu imagini după lucrările mele şi cronici plastice ale criticilor de artă care mi-au trecut pragul atelierului sau
mi-au deschis expoziţii personale. Tinând cont că erau peste 400 de expozanţi, artişti vizuali din toată lumea, galerişti, impresari, colecţionari şi foarte multă lume din domeniul artei, acest Târg de Artă a fost un succes. Dacă se stătea la un rând pentru a cumpăra bilet şi la un altul pentru a vizita expoziţia, înseamnă că acolo există interes pentru artă. Foarte mulţi tineri cu copii în braţe, lume degajată, interesată de toate standurile în care erau lucrări ale artiştilor consacraţi în New-York sau USA, dar şi din alte ţări. Acolo „şi-au dat mâna” artişti din toate generaţiile şi culturile, din Asia, Australia, Africa, Europa şi, bineînţeles, America. Spun generic că „şi-au dat mâna”; unii da, alţii…mai puţin, căci şi acolo, ca şi oriunde în lume, fiecare e pe cheltuiala lui şi pe afacerea lui. Invidia e mare în domeniul artistic şi nici acolo, bănuiesc, nu stau lucrurile altfel. Ceea ce diferenţiază este calitatea „produsului”, mesajul şi receptarea lui în condiţiile în care piata de artă este foarte diversă şi multicoloră. şi mai diferenţiază, indubitabil, puterea banului şi a interesului pentru artă. Pentru mine e foarte clar, ne despart foarte multe, nu doar geografic, ci şi din alte puncte de vedere. Acolo este o altă lume.
– Arta este o parte integrantă a activităţilor politice şi sociale. Este rolul tău, ca artist, unul contemplativ sau există o tendinţă activă? Toţi ne dorim ca arta, creaţia noastră, să facă o diferenţă…
– Sigur, nu poţi să rămâi indiferent la tot ceea ce se întamplă în jurul tău şi să creezi, fără să te influenţeze sistemul socio-politic pe care „l-ai moştenit”, care te-a nemulţumit, te-a tratat de multe ori ca pe un gunoi fără să-i pese cuiva de consecinţe, atât până în 1989, cât şi după această dată, din păcate. „Omul de tip nou” care ne-a adus într-un punct unde sistemul de valori s-a întors „cu susul în jos”, un fel de „proletcultism”modern. Un timp în care marii actori fac publicitate la produse farmaceutice şi detergenţi, unde o mare gimnastă face publicitate la produse pe care ea nu le foloseşte, unde toate „scursorile societăţii” sunt stăpânii aceste-i naţiuni, chiar nu poţi ramâne contemplativ! Deci, în concluzie, oare să mă mai întorc la arta plastică sau vizuală, oare mai interesează pe cineva? La urma urmei, „desenul se poate preda de …oricine!”, cum îmi spunea cândva o colegă. Situaţii de genul acesta mi-a fost dat să trăiesc de multe ori. Ca orice creator, îmi doresc să fiu respectat nu mai mult decât eu însumi îmi pot respecta semenii. De fapt, această stare de nemulţumire din viaţa cotidiană se percepe şi în lucrările mele, căci sunt şi eu, îmi place să cred, un om al cetăţii. Nu ştiu dacă prin creaţia mea fac diferenţa despre care vorbeai, dar un lucru e cert, eu nu pot sta nepăsător la tot ceea ce se întâmplă şi se va întâmpla în jurul meu.
– Care este atitudinea ta faţă de imaginaţie şi dorinţă, luate ca elemente ale unei relaţii schimbătoare cu subiectivitatea?
– Părerea mea e că imaginaţia şi dorinţa merg „mână în mână” până în momentul cand dorinţa vrea mai mult decât imaginaţta poate să ofere. Când imaginaţia, nefiind susţinută de nişte acumulări calitative şi cantitative, înmagazinate de-a lungul timpului prin lectură, vizionare de expoziţii, încercări de descifrare a mesajului, formei şi conţinutului, nu mai poate să satisfacă dorinţa, poate să apară acel conflict interior care pune stăpânire pe orice artist plastic autentic. Sigur, sunt mulţi artişti plastici care nu-şi pun aceste probleme şi sunt mulţumiti de fiecare lucrare pe care o fac iar la final îşi spun: „Mai trebuie să-i pun rama!” Dar dacă, permanent, îţi pui probleme în însăşi actul creaţiei, lucrurile se complică, însă doar aşa, ai şanse de progres.
– Ce te nelinişteşte pe tine, Adrian ?
– Ultima întrebare e şi cea mai simplă dintre toate, atât doar că nu pot să mă „deschid” prea mult, permanent am făcut-o şi nu m-a ajutat cu nimic. În lumea aceasta, în care mişună tot felul de lighioane, nu mai există bun simţ, înţelegere între oameni. O vreme a atrocităţilor, vulgarităţii, subculturii şi consumului visceral, în care îmi este greu să mă adaptez. ştiu că perioada pe care o traversează omenirea în prezent este una „dificilă şi periculoasă”, sunt multe semne pe care cei responsabili ar trebui să le ia în seamă „din faşă”, dar nu o fac! Nu ştiu la ce anume te-ai gândit când mi-ai pus această întrebare, dar pe măsura ce încerc să răspund, sesizez că, de fapt, nu e o întrebare …uşoară!

Interviu realizat de Dorina Brânduşa Landén / Suedia / şi apărut în revista Tribuna nr. 286/2014.