“…dincolo de aparenţe putem găsi esenţialul.”

Dorina Brânduşa Landén de vorbă cu graficiana şi pictoriţa Cristina Sandor

“Proiecţiile inconştientului în imagine şi interpretarea lumii materiale sunt trambuline şi situaţii ambivalente între care oscilez.”

Dorina Brânduşa Landén – Eşti născută la Arad, ţi-ai făcut studiile artistice în România după 1989 iar din 2006 trăieşti şi creezi în Mexic, la Durango. Cum ai ajuns în Mexic şi ce a însemnat/înseamnă această plecare din ţară pentru creaţia ta, pentru tine ca artist?

Cristina Sandor – Când l-am cunoscut pe pictorul mexican Carlos Cárdenas la Bienala de Artă Contemporană în Arad, în 2005, s-a născut între noi o istorie de dragoste incredibilă. Şi aşa începe schimbarea şi adaptarea mea într-un alt mediu, în nordul Mexicului, cu mult mai multe contraste, însă propice creaţiei. Şi nu numai atât, încep să dau lecţii de desen şi pictură, şi apoi de gravură, lucru ce îmi dă mai multă siguranţă în ceea ce priveşte arta şi relaţiile interumane. Această adaptare a fost foarte înceată la început, nu puteam spune istoriile pe care le reprezentau artiştii locali din cauza diferenţei mediului cultural şi social. Aşadar, am început prin a prezenta propria mea ”lume”, realitate ce vine din formaţia mea ca artist. Iar experienţa pe care o trăiesc în fiecare moment marchează realitatea mexicană, unde conceptele ca moartea, capitalismul, violenţa, matriarhatul, etc., capătă înţelesuri noi şi vii, de unde mă nutresc pentru a împreuna trecutul cu prezentul, abstractul şi figurativul, compunerea şi descompunerea. Această ţară, care pentru noi românii e atât de exotică, mă îmbogăţeşte cu o cantitate de experienţe culturale noi care, împreunată cu dificultatea adaptării mele în acest context, provoacă nevoia de analiză a menirii mele ca persoană în acest timp şi spaţiu. Arta mă ajută în acest demers pentru că prin creaţie găsesc o cale de reafirmare a unor valori pe care nu-mi pot permite să le uit.

 – Pot fi rupte barierele dintre oameni, naţiuni şi societăţi prin artă, prin cultură? Fiecare şi toţi suntem parte din tot ceea ce este. Cât de important este ca artistul să fie capabil să înţeleagă şi să amestece culturile?

 – Globalizarea ne face victime ale unei comunicaţii superficiale şi contaminate, iar identitatea culturală e ceea ce alimentează arta cu o trăsătură spirituală, un câmp de cunoaştere şi analiză stilistică/formală. Limbajele imaginii sunt universale şi arta, un semn al libertăţii, pentru Aristotel experienţa artei şi a frumosului e o îmbogăţire a vieţii. Astfel creaţia, cu cât mai dechisă influenţelor diverselor culturi sau realităţi dobândeşte noi trăsături şi semnificaţii în înţelegerea lumii şi comunicare vizuală.

 – Îţi acorzi mai multe opţiuni cu care să lucrezi, gravură, grafică, pictură. În cadrul acestor opţiuni, alegerea ta este a temelor generale, dar, în acelaşi timp, şi a unei lumi private. Poţi utiliza, ca în creaţia ta din perioada românească, elemente primordiale, ”cer”, ”apă”, ”pământ”, ”foc” sau locuri de interferenţă ca în seria ”Între cer şi pământ” care omogenizează cumva cele două perioade, cele două lumi. Coexistă acestea în aceeaşi imagine, în aceeaşi reprezentare a unei lumi unice, indiferent de spaţiu geografic, timp şi tip de cultură?

 – Aceste reprezentări nu numai că există împreună, dar se şi alternează: grafica, pictura, grafica, pictura, ş.a.m.d.. Când apare un obstacol la nivelul imaginii sau a conceptului, mă dirijez către experienţa românească, către bază, unde studiul după modelul viu şi natură joacă un rol foarte important. Punctul, línia şi culoarea, ca elemente ale limbajului plastic alcătuiesc structura unei construcţii vizuale, de care mă agăţ pentru a nu cădea în deznădejde. Şi creez o lume sau reprezint aspecte ale vieţii cotidiene pentru a spune propria mea istorie, aşa cum o fac artiştii mexicani, creând astfel un dialog privat între percepţie şi reflectare. Prin linie construiesc un spaţiu propriu şi un timp al meu, angajată într-o permanentă căutare al unui aspect interiorizat al naturii şi oglindirea universului interior. E trecerea dinspre exterior în interior şi invers, marcată de lupta contrariilor.

 – Lucrările tale au o geometrie care implică o anumită precizie, rigiditate şi construcţie dar cu toate acestea, formele din creaţia ta tind să aibă o anumită “moliciune”, o armonie. Pentru mine, această lipsă de precizie absolută şi acurateţea liniilor sugerează un sentiment de libertate totală dar şi un mod de stabilire al unui spaţiu care este ascuns nouă. Ce învălui şi dezvălui în spaţiul din spatele imaginii? Imaginile pot fi ferestre dar ele arată ca oglinzi. De ce şi de unde pândeşte deznădejdea?

 – Când în jurul meu găsesc limite sau nedreptăţi pe care nu le pot schimba, se naşte în mine acestă deznădejde. Şi pentru a îndrepta acest sentiment caut ordinea, pe planul bidimensional contruiesc acest spaţiu pe care să îl pot dirija, modifica, desfigura, strica şi transforma. De aceea imaginea are nevoie de structură şi geometrizare, iar moliciunea vine din accidentele pe care, de exemplu, le lasă tuşul pe foaia de hârtie. De multe ori, forma e spontană şi gestuală, nu are alt merit decât eliberarea inconştientului sub forma unor configuraţii sau texturi pe care le întâlnim în natură, simple accidente. Pentru că în natură nu ne e dezvăluit totul, intuim doar. În spatele imaginii există acest mister al creaţiei, oglindirea sensului vieţii însăşi.

– În pofida abstractului, creaţia ta conţine forme care pot fi recunoscute, pe care toată lumea le poate vedea, şi, prin urmare, la un anumit nivel, cu care poate “conecta” sau doar reaminteşte de lucruri care există în lume, de modul în care lumea este ordonată. Cât de uşor de înţeles ar trebui să fie arta? Ce trebuie să aduci în lucrarea de artă pentru a obţine o înţelegere? Trebuie să ştim ceva despre crearea sa, despre originea sa? Sentimentul meu este că ceea ce avem nevoie acum este foarte diferit de ceea ce aveam nevoie chiar cu zece ani în urmă; că privitorul trebuie să fie mai sofisticat. Are arta obligaţia de a ne informa despre problemele sociale? Are arta/creaţia o responsabilitate morală sau socială?

 – Arta conectează şi trebuie să o facă, chiar dacă e pe plan senzorial sau raţional, poate emoţiona, reflecta, provoca, elibera sau stimula, cred că e deschisă tuturor opţiunilor şi nu trebuie să fie condiţionată. Iar cu cât cunoaşterea e mai substanţială, cu atât înţelegerea e mai importantă. În ceea ce priveşte timpul, fie că sunt zece sau o sută de ani, omenirea nu se schimbă, istoria se repetă, ceea ce evoluează e doar tehnica şi tot ceea ce e legat de ea. De aceea, consider că e esenţial un echilibru între concept sau idee şi tehnică. Pentru a mânui cele două, trebuie să ştii ce vei înfăţişa din realitatea imediată şi cum să o faci. Şi o dată ce termini o lucrare, responsabilitatea e întotdeauna prezentă, nu poţi expune fără această sarcină de a răspunde publicului despre creaţia ta. E ceea ce înţeleg eu prin obligaţie morală, căci şi prin acest interviu eu mă fac responsabilă de creaţia mea. În ceea ce priveşte obligaţia de a informa despre problemele sociale, nu întotdeauna se duce la bun sfârşit şi depinde de sensibilitatea fiecărui artist şi circumstanţelor în care trăieşte. În cazul meu simt din ce în ce mai mult compromisul moral de a conştientiza probleme de caracter social.

 – Sunt interesată de conceptul de ceea ce face arta/opera puternică şi de succes. Uneori arta, aşa cum se vede în actuala generaţie de artişti, poate fi foarte puternică în impactul imediat cu publicul, dar aceasta nu este neapărat artă de succes. Este arta de succes pur şi simplu o contopire a ceea ce se doreşte cu ceea ce se vrea să se vadă reprezentat? Ce trebuie arta să atingă întâi la un individ – intelectul sau sufletul?

 – Dacă arta atinge (intelectul şi/sau sufletul) şi conectează, indiferent de timp şi spaţiu, putem spune că şi-a îndeplinit rolul. De aceea nu e o chestiune de modă, nici de marketing sau mainstream, ci de cunoaştere vizuală. Aici converg informaţii, descrieri, experienţe, inventivitate artistică şi tehnică. E destul de complicat căci nu întotdeauna există formule, şcoala nu întotdeauna garantizează succesul. Dar cred că reunind aceste caracteristici, arta devine universală, e ceea ce o face puternică.

 – Un tablou/lucrare poate conţine în interiorul frontierelor o multitudine de experienţe, naraţiuni, emoţii, poezie, idei, gând, timp, referinţe şi aşa mai departe, toate într-un singur cadru. Care este interesul tău principal ca artist şi care este puterea şi slăbiciunea creaţiei tale?

 – Interesul meu sau finalitatea unei lucrări începe şi se termină în expoziţie, când e vizualizat realizează o reflecţie estetică. Acesta pentru mine se naşte dintr-o nevoie spirituală. “Mesajul” pe care doresc să-l transmit e că există o cale înspre cunoaştere/autocunoaştere prin creaţia artistică şi contemplaţia frumosului şi că dincolo de aparenţe putem găsi esenţialul. Sper ca acesta să fie latura puternică a artei mele. Pentru mine e foarte important ca lucrarea să fie bine făcută în sensul mânuirii tehnicii (tradiţionale şi/sau digitale) şi să stea în dialog cu temele actuale, atât în grafică cât şi în pictură. Slăbiciunea apare în momentul în care imaginea nu spune nimic nou sau e închistată în automatisme şi nu pretinde nimic. Am ajuns să şterg picturi sau să lipesc foiţă de aur peste ele şi să încep din nou acelaşi motiv.

 –Creaţia ta şi tu însăţi, ca artist, se înscriu în mod necesar într-o relaţie dintre două culturi, ba chiar trei. Odată stabilită la Durango, ai găsit un mediu înconjurător de inspiraţie imediată? Cum te-ai integrat în societatea artistică mexicană?

 – Când am ajuns în Durango, în 2005, prima mea expoziţie individuală Între cer şi Pământ s-a realizat la Muzeul de Artă Contemporană Guillermo Ceniceros şi cele 20 de lucrări de grafică de şevalet au făcut o impresie foarte bună. Vernisajul ca şi expoziţia au fost un succes, nici nu mă aşteptam la o apertură şi critică atât de bună. Şi de atunci continui să creez fără prea multe probleme de recunoaştere, procesul e însă lent, iar timpul din ce în ce mai preţios.
Când am cunoscut cele mai importante muzee din capitală m-a impresionat deosebit cultura prehispanică, catedralele baroce şi lăcaşurile de cult al Noii Lumi construite peste cele vechi. Operele muraliştilor mexicani au fost create în sensul educării populaţiei, a fost o mişcare politică unde compromisul social a fost crucial. Influenţa acestora continuă să se impregneze în conţinutul lucrărilor artiştilor de azi în toată Latino-America. E o artă figurativă, idealistă, narativă, simbolistă şi de denunţare, caracteristice mai greu de asimilat la început. Integrarea mea s-a făcut într-un mod natural, cu câteva blocaje din când în când. Acum zece ani percepţia pe care o aveam despre ceea ce trebuie să fac era diferită de cea pe care o am acum, căutările plastice erau suficiente, programate, intuitive şi fără alte concesii, ca şi viaţa mea, de altfel. Împrejurările sociale dificile care apar în ultimul timp, invitaţia pe care mi-o face Avelina Lesper în proiectul Mileniul văzut prin Artă cu cei mai importanţi pictori ai Mexicului, contactul pe care îl avem cu artiştii centrului (al capitalei), retroalimentarea pe care o am cu soţul meu şi cu studenţii mei sunt provocări pentru a lucra mai desluşit şi cât mai bine. Iar inspiraţia vine de la sine.

– Ce ne poti spune referitor la o nouă dimensiune pe care, hai să-i spun, “experienţa mexicană”, asimilarea culturii mexicane şi în special, a artei hispanice o dau creaţiei tale artistice? Mă refer aici şi la lucrarea ta “Fiecare cu Frida sa” . Aceea Frida Kahlo despre care un critic de artă scria ” Este imposibil să separi viaţa şi creatia acestei persoane extraordinare. Pictura ei este biografia ei.”

 – În 2007 s-au celebrat o sută de ani de la naşterea Fridei Kahlo şi s-a propus o expoziţie de grup cu artişti din Durango, unde am realizat un autoportret asemănător lucrărilor ce le realiza artista. M-am identificat cu arta ei când ea spune “mă pictez pe mine, căci e subiectul pe care îl cunosc cel mai bine” şi “pictez propia mea realitate”. Iar această situaţie nu e una tocmai optimistă, Frida a suferit mult, lucru care nu a împiedicat-o să creeze, ci dimpotrivă, o consola. Pentru mine e la fel. Când încep să desenez sau să pictez mă regăsesc, întărită, aici, în această realitate. Atenţia excesivă pentru fiecare detaliu, clar-obscurul, importanţa ce se dă simbolicului, a naraţiunii sau a provocării, monumentalitatea sunt determinante pentru artiştii plastici din Mexic. Şi în acest context întotdeauna există un dram de tragism, a cărui asimilare nu îmi creează probleme pentru creaţie.

 – Frida a călătorit în lume pentru a-şi face cunoscută arta şi câteodată a şocat lumea cu creaţia sa artistică. Ea a trăit în acelaşi timp în două lumi diferite şi a fost sfâşiată mereu între dragostea sa pentru Diego Rivera şi dragostea pentru Mexic.
Tu te-ai născut şi format ca om şi artist într-o lume, în România, iar acum trăieşti într-o altă lume, în Mexic, iar confruntarea cu locurile străine trebuie să fie o încercare de a înţelege situaţii care nu sunt parte din realitatea în care te-ai născut. Pe unele din lucrările tale cum ar fi cele din seriile “The look of the past”, “Reflexii de o obsesie”, “Neidentificat”, “Roots” le percep ca “naraţiuni” care sunt generate în timp ce lucrezi/creezi în afara elementelor nativ cunoscute ţie. Este distilarea de idei o perpetuă căutare, complicată de localizarea limitelor ca “străin” şi de ştergerea lor? Se naşte o parte a dramatismului creaţiei tale din ultimii ani în “ruptura” dintre cele două lumi şi în acelasi timp “împreunarea” lor?

 –Frida a creat fără să fie condiţionată de arta oficială, picturile sale sunt sincere oglindiri ale propriei sale vieţi, de suferinţele şi pasiunile sale. A fost susţinută de soţul său din toate punctele de vedere, cazul meu e similar. Dacă nu vând o lucrare, nu e nici o problemă, eu sunt liberă în ceea ce fac. Şi asta funcţionează, de fapt, această libertate e o prioritate pentru creaţie în multe din cazurile pe care le cunoaştem în arta plastică universală.
În România am realizat multă grafică abstractă, iar în Mexic de câţiva ani încoace (de când am rămas însărcinată) am suferit o schimbare în acest sens, poate pentru că totul a început să mă afecteze mai mult. Înainte reprezentarea era o metaforă a lumii ce nu poate fi definită, a unei lumi fără limite ce transcende umanul. Inserţia în concret se realizează în momentul de despărţire de sacru ce coincide cu lumea gândită ca un laborator şi mărturie socială. Cele două experienţe nu pot fi separate, deşi încercările sunt diferite, se complementează. Proiecţiile inconştientului în imagine şi interpretarea lumii materiale sunt trambuline şi situaţii ambivalente între care oscilez.

 – Te consideri un artist roman care trăieşte în Mexic sau un artist mexican născut în România? Crezi într-o recunoaştere a creaţiei tale ca aparţinând artei româneşti contemporane sau a celei mexicane? Ce părere ai despre o artă transfrontalieră care, în fapt, nu este revendicată ori recunoscută de nicio tară dar care deschide o nouă perspectivă spre universal?

 – Eu mă consider artist român, oriunde aş fi, am trăit mai mult în România decât în Mexic. Dar faptul că acum trăiesc atât de departe de acasă, face să nu ştiu cum aş putea contribui la arta românească. Acesta rămâne de văzut în viitor, timpul şi specialistii vor decide. Ceea ce e sigur e faptul că, în privinţa artei, aici au mai multă nevoie de mine, decât în Arad.

 – Presupunând că artistul încearcă să se exprime pe sine însuşi în modul cel mai simplu, sau “pentru a-mi spune propria mea istorie” cum zici tu, privitorul trebuie să se trezească faţă în faţă cu el. Este ca o discutie. Dacă luăm un grup de oameni la o expozitie, fiecare persoană va interpreta într-un mod diferit aceeaşi operă. Multe din lucrările tale au o temă pe care o tratezi dar pe care nu o defineşti particularizând-o. Cât de important este acest grad de deschidere? Este acesta unul din fundamentele morale ale creaţiei tale – că este deschisă pentru ca oricine să obţină tot ceea ce poate, ca trăire, estetic şi spiritual, de la lucrarea de artă/creaţie?

 – Cred că această deschidere s-a făcut în timp, acum e mai explicită şi e deschisă la participarea publicului în măsura sensibilităţii, a “simpatiei creatoare”a fiecăruia. Cred că fundamentul moral al creaţiei oricărui artist nu e atât deschiderea, cât sinceritatea şi compromisul cu arta şi cu sine însuşi, cu harul care i-a fost dat.
În cazul comercializării artei priorităţile sunt altele, artistul care lucrează pentru un galerist, de exemplu aici în Mexic, e ca şi relaţia dintre un muncitor ce execută ceea ce un patron îi sugerează şi marchează piaţa. Curatorii sunt un alt caz care delimitează ceea ce intră în mainstream şi ce nu. Şi dintr-o dată ceea ce a fost considerat artă experimentală sau conceptuală, ca reacţie împotriva formalismului, acum e considerată arta oficială, academică. Muzeele capitalei nu mai acceptă pictură sau grafică tradiţională. În acest mediu deschiderea devine subiectivă şi cu cât mai redusă, cu atât mai interesantă…

 – Este suficient de politic să fii artist. Această condiţie de creator de artă este o declaraţie destul de politică. Ai convingeri politice personale? Există vreodată intenţia ca lucrările tale să aibe un mesaj politic explicit?

 – Sunt de partea dialogării, dreptăţii, a transparenţei şi a omeniei acestea sunt convingerile mele politice. Eu cred că din punctul de vedere al artei nu e necesar să fii politic, dar din punctul de vedere socio-cultural compromisul pe care îl simt ca şi artist e unul de conştientizare, de denunţare. Când văd această ţară atât de bună, Mexicul meu adoptiv însângerat de atâtea crime ale războiului narcotraficului şi a impunităţii, nu am cum să rămân indiferentă. Aşa s-a născut seria de linogravuri cu personaje Neidentificate ce face aluzie la criza acestei perioade marcată de violenţă şi sărăcie spirituală, în căutare de afirmare şi identitate. Da, cred că lucrările mele pot avea această intenţie de a crea o deşteptare a societăţii, fără a cădea în mesaje politice explicite. Căci nu politica va rezolva aceste probleme grave şi complexe, ci educaţia, cultura, reevaluarea valorilor umane şi reîntoarcerea la spiritualitate. Acesta ar fi unicul meu mesaj politic.

 – Mai este ceva ce ai fi dorit să fie spus şi a rămas nespus?

 – Doresc din tot sufletul să mulţumesc profesorilor mei pentru formaţia ce mi-au însuşit-o, Adrianei Lucaciu, Constantin Catargiu şi Suzanei Fântânariu din Timişoara, lui Ioan Cott (1934-2005) care a fost printre primii maeştri care au crezut în mine şi Adrianei Pantazi prietenă de nădejde.

Dorina Brânduşa Landén / UZPR
(Revista Tribuna nr.296/1-15 ian.2015)